Sari la conținut

Modelul TF-CBT: Coping cognitiv

Gândurile  copiilor (şi ale adulţilor de referinţă  pentru  aceştia) reflectă adesea modul  în  care  ei  încearcă  să  dea un sens experienţelor traumatice trăite. Cunoştinţele, experienţa de viaţă permit ca evenimentele traumatice să dobândească acest sens. Dată fiind însă baza limitată de cunoştinţe şi experienţe de care dispun copiii, există în mod particular riscul ca ei să dezvolte gânduri/cogniţii disfuncţionale despre evenimentele traumatice. Aceste gânduri le pot influenţa în mod negativ dezvoltarea cognitivă şi emoţională ulterioară.

Copingul cognitiv se referă la o varietate de intervenţii prin care copiii şi adulţii sunt încurajaţi să îşi exploreze propriile gânduri, pentru a disputa şi corecta cogniţiile care sunt inacurate sau nefolositoare (Beck, 1976; Ellis & Grieger, 1977).

Copingul cognitiv presupune înţelegerea modelului ABC cognitiv-comportamental, deci şi a distincţiei – şi relaţiei – care există între emoţii, gânduri şi comportament.

De asemenea, această  componentă a intervenţiei vizează recunoaşterea şi înţelegerea diferenţei dintre cogniţii corecte, acurate (raţionale) şi cogniţii incorecte, inacurate (iraţionale), dintre cogniţii utile, adaptative şi cogniţii care nu sunt utile, dezadaptative.

În plus, copingul cognitiv se referă la înlocuirea cogniţiilor incorecte, disfuncţionale cu cogniţii funcţionale.

Tehnici:

  • Triunghiul cognitiv – gânduri, emoţii , comportamente
  • Utilizarea unui exemplu ipotetic pentru a explica modul în care gândurile afectează comportamentele
  • Generarea de scenarii în care copilul să identifice cele 3 componente
  • Facilitarea generării de către copil a unor cogniţii funcţionale – prin întrebări logice utilizate progresiv (metoda socratică)
  • Discutarea modului în care această abilitate poate fi utilizată în viaţa reală
  • Încurajarea unui dialog pozitiv cu sine (positive self-talk) (inclusiv prin cântec)

Primul pas al copingului cognitiv constă în identificarea dialogurilor interioare. Această secvenţă poate fi dificilă, mai ales dacă asemenea dialoguri sunt profunde, repetitive şi/sau stigmatizante. De aceea este util de început cu exerciţii simple, fără legătură cu trauma.

De exemplu, copilul poate fi întrebat:

Care este primul lucru pe care ţi-l spui când te trezeşti dimineaţa? Înainte să te dai jos din pat şi să vorbeşti cu voce tare?

„Mi-e somn!”

„Nu vreau să mă duc la şcoală!”

„Oare ce mănânc la micul dejun?”

Unii copii nu realizează că toţi oamenii vorbesc cu ei înșiși, astfel încât poate fi o adevărată uşurare să afle că nu sunt singurii care au asemenea conversaţii interioare!

Al doilea pas îl constituie înţelegerea triunghiului cognitiv. Mulţi copii dar şi adulţi nu realizează că pot alege să îşi modifice gândurile, şi astfel îşi pot schimba emoţiile şi comportamentele. Tocmai această idee este la baza triunghiului cognitiv.

Aşadar, triunghiul cognitiv presupune recunoaşterea relaţiei dintre gânduri, emoţii şi  comportamente, şi, drept corolar, recunoaşterea  relaţiei  dintre comportamentele proprii şi răspunsul comportamental al celorlalţi.

În cazul copiilor, înţelegerea şi operarea cu triunghiul cognitiv se poate face utilizând mai multe strategii:

  • prin poveşti
  • prin discutarea unor scenarii ipotetice
  • prin utilizarea unor scenarii din viaţa copilului – dar, cu excepţia cazului în care sunt generate spontan de către acesta, nu sunt utilizate exemple legate de traumă.

Scenariile ipotetice sunt folosite cu scopul de a identifica atât gândul cât şi emoţia provocată de acel gând. Atunci când copilul identifică mai întâi emoţia, este întrebat: „Dar ce ţi-a trecut prin minte când ai simţit asta?”

De exemplu,

Mama te ceartă pentru un lucru făcut de fratele tău mai mic.

Gând: Mama nu e dreaptă.

Emoţie: Rănit, furios.

Profesoara vă anunţă că veţi da azi o lucrare de verificare.

Gând: Nu sunt bun la matematică, am să iau iar o notă mică.

Emoţie: Speriat, îngrijorat, furios pe profesoară.

Al treilea pas cuprinde generarea de gânduri alternative, acurate şi/sau folositoare. Există mai multe strategii prin care inclusiv copiii de vârste mici pot înţelege cum se poate înlocui un gând disfuncţional, greşit, cu unul funcţional, corect, util:

  • Prin analogie cu schimbarea canalelor TV: „Dacă nu îţi place ce vezi pe un canal, poţi muta pe altul, apoi pe altul – până găseşti un canal care te face să te simţi bine.”
  • Prin folosirea de „thought bubbles”, cum apar în cazul benzilor desenate, pentru a ilustra ce îi trece prin minte unui anumit personaj.

Oare la ce se gândeşte/ce îşi spune personajul?

Nu putem să îl facem să se gândească la altceva, pentru ca să se simtă mai bine?

  • Prin analogie cu folosirea unor ochelari de soare cu lentile de diferite culori – situaţia e aceeaşi, dar o vedem „în altă lumină”. Odată înţeles procesul generării acestor cogniţii alternative, se poate opera cu scenarii ipotetice cum sunt cele descrise la pasul anterior.

Mama te ceartă pentru un lucru făcut de fratele tău mai mic.

Scenariu 1

Gând: Mama nu e dreaptă.

Emoţie: Furios.

Comportament: Îi spui: ”te urăsc!” şi fugi la tine în cameră.

Rezultat: Mama te pedepseşte.

Scenariu 2

Gând: Mama nu va mai fi furioasă pe mine dacă va afla ce s-a întâmplat în realitate.

Emoţie: Calm, încrezător.

Comportament: Îi explici mamei calm că nu tu ai făcut acel lucru.

Rezultat: Mama îşi cere scuze că te-a acuzat pe nedrept.

Tipuri de cogniții disfuncționale

Multitudinea de gânduri disfuncţionale pe care le experienţiază copiii poate fi redusă la câteva tipuri de bază, care au fost corelate cu dezvoltarea psihopatologiei (depresie, anxietate); s-a  constatat  astfel  că  persoanele vulnerabile  la  psihopatologie  recurg,  atunci  când  încearcă  să  explice  cauzele  evenimentelor,  la atribuiri   personale/interne  versus  externe,  pervazive/globale  versus  specifice, permanente versus tranzitorii.

Un exemplu de atribuire disfuncţională pentru eşecul la un examen ar fi:

„Am căzut la examen pentru că sunt un prost, nu sunt în stare să învăţ nimic. Niciodată nu voi fi bun de nimic.”

În schimb, atribuirea funcţională pentru acelaşi eşec ar suna în felul următor:

„A fost un examen greu. Am crezut că am învăţat bine toate cursurile, dar cred că ar fi trebuit să învăţ mai mult. Data viitoare va fi mai bine.”

Întrucât copiii nu reuşesc întotdeauna să înţeleagă şi să recunoască gândurile disfuncţionale, unii  autori (Mueser,  Jankowski,  Rosenberg,  Rosenberg, & Hamblen , 2004, Cohen, Manarino, & Deblinger, 2006) au propus următorul format care facilitează identificarea patternurilor maladaptative de gândire:

DANA DA SAU NU

Dana vede totul ca fiind fie da, fie nu; ori paharul e complet plin, ori e gol: totul sau nimic. Dacă nu ia o notă de 10, atunci se aşteaptă la 4.

„Dacă lumea nu e sigură tot timpul, înseamnă că e întotdeauna periculoasă.”

„Dacă nu poţi avea încredere în nici un bărbat (femeie), nu poţi să ai încredere în nici o femeie (bărbat).”

IONUŢ IARĂŞI-ŞI-IARĂŞI

Ionuţ vede lumea va fiind compusă din lucruri rele care se repetă unul după altul, doar pentru că i s-a întâmplat odată ceva rău. Întotdeauna trage concluzia că urmează să se întâmple un lucru rău, chiar înainte de a se fi întâmplat orice. Uneori, asta face ca lucrurile rele chiar să se întâmple! De exemplu, Ionuţ gândeşte aşa:

„Dacă prietenul meu nu vrea să vorbească azi cu mine după ore, înseamnă că nu doreşte să mai fim prieteni.”

„Am avut o dată un accident de maşină, înseamnă că mi se va mai întâmpla un accident.”

CRISTINA CATASTROFĂ

Cristina se gândeşte întotdeauna la cel mai rău lucru care se poate întâmpla în orice situaţie. Indiferent de situaţie, ea începe să se gândească „şi dacă?”, ajungând la gânduri despre cel mai rău scenariu posibil. De exemplu, dacă a luat o notă proastă, se gândeşte „Înseamnă că voi avea note proaste tot anul. Nu voi fi în stare să îmi iau bacalaureatul, şi voi fi ratată cu totul. Viaţa mea s-a terminat.”

„Dacă am coşmaruri legate de împuşcături, înseamnă că o iau razna. Mă vor pune în spital şi nu am să mai ies de acolo niciodată.”

„Tata trebuia să mă ia de la şcoală şi a întârziat…probabil i s-a întâmplat şi lui ceva rău, ca şi fratelui meu…poate că a fost rănit ca şi fratele meu…Doamne, cred că a murit!”

NORA NICI UN SENS

Nora gândeşte întotdeauna negativ: orice s-ar întâmpla, găseşte un motiv să creadă că lucrurile nu vor merge bine. Astfel ea nu poate vedea şi faţa bună a lucrurilor, chiar şi atunci când lucrurile merg bine, şi de aceea se simte rău aproape tot timpul. De exemplu, dacă Nora e invitată la o petrecere, ea se gândeşte

„Nimeni  nu va vorbi cu mine şi am să mă simt groaznic. Nu are rost să mă duc, pentru că mă voi simţi oribil.

„Nimic nu merge bine pentru mine, ce rost are să mai încerc?”

„Violenţa de la mine de acasă m-a făcut să îmi pierd prietenii care erau băieţi buni, aşa că e totuna de-acuma, pot fi şi prietenă cu oricine, chiar cu băieţii răi”.

Sursa: „1, 2, 3…Paşi în reabilitarea copilului care a suferit o traumă. Ghid pentru terapeuți”, Mighiu C. (coordonator), Benga, O., & Muntean, D., 2009, Editura Spiru Haret Iaşi.