Crearea unei naraţiuni despre traumă reprezintă o procedură care a fost utilizată în intervenţia cu copiii victime ale unui abuz sexual (Deblinger & Heflin, 1996; Cohen & Mannarino, 1993), copiii supuşi violenţei comunitare (Pynoos & Nader, 1988), dezastrelor naturale (Goenjan et al., 1997) şi evenimentelor traumatice unice (March et al., 1998).
Este cel mai important pas pentru:
- controlul imageriei intruzive, cu coloratură emoţională negativă, legată de traumă;
- reducerea evitării stimulilor, situaţiilor şi emoţiilor asociate cu trauma;
- identificarea cogniţiilor disfuncţionale despre evenimentele traumatice;
- recunoaşterea, anticiparea şi pregătirea pentru reîntâlnirea cu amorse ale traumei.
Scopul acestei componente din programul terapeutic este de a decupla gândurile, stimulii-amorse, discuţiile despre traumă de emoţiile negative copleşitoare – frică, oroare, neajutorare, ruşine, furie – experienţiate de victimă.
De-a lungul întâlnirilor terapeutice copilul este încurajat să descrie din ce în ce mai detaliat ce s-a întâmplat înainte, în timpul şi după traumă şi să îşi analizeze gândurile şi emoţiile experienţiate în fiecare din aceste secvenţe. Atunci când este realizată corect, această parte a terapiei încurajează copilul, în mod gradual dar atent controlat, să se refere la aspecte din ce în ce mai critice/dureroase ale evenimentului. De aceea fiecare pas în construcţia naraţiunii despre traumă este mai dificil decât cel anterior. Calibrarea intervenţiei este dificilă pentru terapeut, deoarece acesta nu ştie de la început care aspect al evenimentului a fost cel mai traumatic pentru copil pînă când construcţia narativă nu ajunge în acel punct (Cohen, Manarino, & Deblinger, 2006). Terapeutul îl poate încuraja pe copil să se întoarcă în timp şi să se transpună în mintea sa de atunci, rememorând fiecare detaliu ca şi când evenimentul s-ar petrece în prezent. Pentru mulţi copii, acest exerciţiu este dificil deoarece încărcătura emoţională este prea mare, având nevoie de una sau mai multe sesiuni în care să discute evenimentele, gândurile, emoţiile din perspectiva prezentă.
În conceptualizarea iniţială propusă de Deblinger, McLeer & Henry (1990), crearea naraţiunii despre traumă a fost considerată drept o procedură de desensibilizare: prin citirea, scrierea sau elaborarea repetată pe marginea traumei, hiperarousalul psihologic şi fiziologic al copilului se reduce. De asemenea, pe măsură ce copilul este încurajat să îşi exprime gândurile şi emoţiile, terapeutul poate identifica şi corecta cogniţiile disfuncţionale ale acestuia.
Experienţa cu adulţii victime ale evenimentelor traumatice a dus însă la conştientizarea faptului că a crea o simplă naraţiune despre traumă nu este suficient, ci este esenţial ca gândurile şi emoţiile legate de evenimentul traumatic să fie integrate într-o experienţă cu sens (Pennebaker, 1993, 1997).
De aceea, dincolo de desensibilizarea copilului relativ la evenimentul traumatic, crearea naraţiunii despre traumă are funcţia de a integra evenimentul traumatic în ansamblul vieţii copilului. În acest fel, copilul va înţelege că trauma este doar o dimensiune (şi nu componenta definitorie) a vieţii sale şi a conceptului său de sine.
Principalii paşi în construcţia naraţiunii:
- Decizia asupra formatului naraţiunii – carte, desen, cântec, poezie, document redactat la computer. Odată ales formatul, copilul este invitat să scrie/să povestească despre sine, pornind de la o activitate preferată desfăşurată în ultima vreme, sau de la detalii despre sine (unde locuieşte, unde merge la şcoală, etc.).
- Alegerea modalităţii de a începe construcţia naraţiunii – din ziua precedentă evenimentului traumatic, din ziua în care s-a produs evenimentul, sau din momentul prezent înapoi în timp.
- Descrierea percepţiei copilului asupra evenimentului – de-a lungul mai multor întâlniri.
- Citirea naraţiunii – de către copilul însuşi sau de către terapeut, pe măsură ce aceasta este elaborată de către copil.
- Adăugarea unor gânduri şi emoţii la varianta iniţială a poveştii.
- Includerea momentului/amintirii/părţii celei mai critice a evenimentului traumatic – descris în detaliu.
- Utilizarea unor tehnici de procesare (restructurare) cognitivă – pentru a corecta distorsiunile, erorile apărute în descrierea evenimentului.
- Utilizarea unor tehnici de relaxare – dacă, în ciuda repetării naraţiunii despre traumă, copilul continua să trăiască reacţii emoţionale intense/manifestări de reactivitate fiziologică accentuate.
- Recompensarea copilului – pentru efortul depus.
- Încurajarea copilului – prin introducerea unui sfârşit optimist, pozitiv al naraţiunii.
În cazul copiilor care au trecut prin mai multe traume, sau a căror viaţă este compusă din evenimente traumatice (de exemplu, mutarea dintr-o familie de plasament în alta), e necesară construcţia mai multor episoade narative. În acest caz, copilul este cel care alege ordinea în care să fie prezentate evenimentele traumatice.
O altă formulă pentru cei care au traversat mai multe traume este aceea de construcţie a unei “istorii a propriei vieţi”, care îi poate ajuta pe copii să realizeze cum, pe lângă numeroasele evenimente traumatice, au existat şi momente fericite în existenţa lor. De asemenea, acest demers poate fi utilizat pentru a aborda problema rezilienţei cu copiii, atrăgându-le atenţia asupra faptului că au devenit din ce în ce mai puternici tocmai prin confruntarea cu dificultăţile vieţii.
Sursa: „1, 2, 3…Paşi în reabilitarea copilului care a suferit o traumă. Ghid pentru terapeuți”, Mighiu C. (coordonator), Benga, O., & Muntean, D., 2009, Editura Spiru Haret Iaşi.
