Aceste tehnici oferă copiilor un set de instrumente pentru controlul anxietăţii, în special controlul manifestărilor fiziologice ale stresului şi anxietăţii – tahicardie, reflex de tresărire accentuat, hiperventilaţie, hipervigilenţă, agitaţie, dificultăţi de somn, iritabilitate, reacţii de furie/agresivitate. Aceste manifestări pot fi mai problematice atunci când copilul are experienţa unor amorse ale traumei sau când încearcă să construiască o naraţiune despre traumă. De aceea, este important ca dobândirea acestor tehnici să se producă într-o etapă preliminară a intervenţiei terapeutice.
Cohen, Mannarino & Deblinger (2006) sugerează că este important pentru copil, înainte de învăţarea tehnicilor propriu-zise de management al stresului şi relaxare, să fie familiarizat cu diferenţa dintre reacţiile normale la stres si reacţiile traumatice la stres; mai specific, cu faptul că în urma unui eveniment traumatic corpul rămâne într-o stare de alertă, de tensiune, amplificată suplimentar de orice stimul – eveniment, gând – care aminteşte de traumă. Pe de altă parte, copilul trebuie să fie convins că acest proces este reversibil, şi că în urma exerciţiilor de relaxare care vor fi dobândite, tensiunea se poate disipa iar calmul se poate redobândi.
Tehnici
1. Controlul respiraţiei
Copilul este instruit să închidă ochii şi să inspire atât de adânc, încât abdomenul inferior să fie proeminent în timpul inspirării aerului şi să se retragă la expirare. Poate fi ajutat să înveţe mişcarea corectă, dacă este aşezat pe spate şi are aşezat un pahar de plastic, o carte mică sau o jucărie de pluş pe abdomen: dacă obiectul se ridică în timpul inspirului, respiraţia abdominală este realizată corect. Apoi, copilul este învăţat să numere în gând până la cinci când inspiră şi tot până la cinci când expiră, urmând ca în timp expiraţia să devină mai lentă decât inspiraţia. Deoarece pentru unii copii, mai ales cei care ai avut experienţa abuzului sexual, poziţia întinsă poate reactiva amintirea traumei, aceleaşi exerciţii pot fi executate şi în poziţie şezândă, cu ochii închişi. Pentru a menţine atenţia focalizată pe actul respiraţiei, copiii pot fi învăţaţi să repete în gând un cuvânt – “calm”, “relaxat” – cuplat cu expiraţia.
În cazul copiilor de vârste mai mici, pot fi folosite şi tehnici mai intuitive. De exemplu, este utilă folosirea unui balon, pe care copilul îl umflă, imaginându-şi că îngrijorarea sau neliniştea sa intră în balon în locul aerului. Acest exerciţiu de respiraţie profundă permite externalizarea îngrijorării, anxietăţii, dar în formatul unei activităţi plăcute şi motivante pentru copii. Tot o tehnică intuitivă este cea a balonaşelor de săpun, reale sau doar imaginare, copiii fiind stimulaţi să realizeze ce se întâmplă dacă suflă prea tare într-un astfel de balon, pentru ca ulterior să fie încurajaţi să sufle încet, lent, pentru a nu sparge balonaşele, şi să se gândească în acelaşi timp la ceva pozitiv.
2. Relaxarea musculară progresivă, cu utilizarea imageriei
Aceasta este de asemenea o tehnică de relaxare eficientă pentru copiii care au dificultăţi de adormire sau care manifestă multe simptome somatice.
Pentru copiii de vârste mici, se poate utiliza analogia cu un mănunchi de spaghete înainte de a fi fierte (când sunt rigide) şi după fierbere (când sunt moi şi se îndoaie uşor). O altă analogie poate fi între Soldăţelul de Plumb sau Omul de Tinichea, respectiv o păpuşă de cârpă. Terapeutul trebuie să îi explice copilului că atunci când suntem stresaţi, muşchii noştri nu sunt relaxaţi, ne simţim tensionaţi, în schimb când învăţăm să ne relaxăm musculatura, ne simţim uşori şi eliberaţi. Această tehnică de asemenea este exersată cel mai bine în poziţie culcată sau şezândă, dar relaxată. Copilul este învăţat să îşi contracte (pentru a localiza corect muşchii) şi apoi să îşi relaxeze, pe rând, câte o grupă musculară, începând cu degetele de la picioare, urmând apoi picioarele, încheieturile, etc., până când fiecare regiune a corpului a fost progresiv relaxată. Un exemplu de scenariu pentru relaxarea musculară progresivă, adaptat pentru copii, poate fi găsit în Rapee, Wignall, Hudson & Schniering (2009).
Dansul, muzica, jocurile pot fi la rândul lor folosite pentru relaxarea musculară. O dată cu dobândirea tehnicii, copiii pot fi antrenaţi să o folosească de fiecare dată când le sunt activate, în mod intruziv, amintirile despre traumă – la şcoală sau acasă.
3. Strategii de distragere a atenţiei şi de scurtcircuitare a gândurilor negative
Întreruperea gândurilor reprezintă o metodă de distragere a atenţiei copilului de la ruminaţiile pe marginea traumei şi de refocalizare pe gânduri nontraumatice, pozitive. Este util ca această tehnică să fie dobândită şi stăpânită de copil înainte de a începe construcţia naraţiunii terapeutice, întrucât permite controlul gândurilor intruzive.
Întreruperea sau scurtcircuitarea gândurilor negative se face punând un stop gândurilor nedorite, fie verbal („Stop”, „Pleacă”, „Dispari”), fie fizic (cu ajutorul unui elastic prins în jurul încheieturii, care este întins şi apoi lăsat să revină, în felul acesta semnalizând că gândul trebuie să înceteze).
Pentru unii copii metafora schimbării canalelor TV, prin apăsarea cu degetul a unui buton imaginar, este preferabilă utilizării elasticului.
În cazul acestei tehnici, este util ca să existe deja în „repertoriul de gânduri” al copilului un gând pozitiv sau o imagine mentală a unui eveniment fericit, a unui loc preferat sau a unei experienţe plăcute – un „moment perfect”. Cu cât imaginea mentală este mai saturată în detalii senzoriale (vizuale, auditive, gustative, olfactive) cu atât este mai eficientă în distragerea atenţiei de la gândul intruziv.
Unii terapeuţi le sugerează copiilor să vizualizeze şi să deseneze un „spaţiu securizant”, care poate fi folosit şi pentru întreruperea gândurilor şi pentru auto-liniştire în general. Acest loc poate fi real sau doar imaginar, şi invocarea sa este utilă ulterior, pe parcursul construcţiei naraţiunii despre traumă, deoarece este mai uşoară tolerarea amorselor evenimentului traumatic.
Sursa: „1, 2, 3…Paşi în reabilitarea copilului care a suferit o traumă. Ghid pentru terapeuți”, Mighiu C. (coordonator), Benga, O., & Muntean, D., 2009, Editura Spiru Haret Iaşi.
