Sari la conținut

Modelul TF-CBT: Psihoeducarea copilului și a părintelui

Psihoeducarea este o componentă majoră a intervenției TB-CBT, care, deşi introdusă la debutul intervenției terapeutice, continuă pe tot parcursul procesului terapeutic. Această componentă se referă la oferirea de informații corecte despre traumă şi efectele acesteia atât copilului cât şi părintelui, cu scopul de a normaliza răspunsul fiecăruia dintre cei doi la evenimentele traumatice, şi de a întări cognițiile acurate, o dată ce acestea au fost dobândite. Necesitatea acestei etape într-o fază incipientă a demersului terapeutic vine din faptul că acei copii care au fost victime ale unor evenimente traumatice nu înțeleg foarte bine ce li s-a  întâmplat, sunt confuzi, au tendința de a se autoînvinovăți sau au fost în mod deliberat induşi în eroare de agresor. Psihoeducarea presupune mai mulți paşi:

1. Oferirea de informații generale despre evenimentul traumatic

– Cât de frecvent este evenimentul traumatic specific pe care copilul l-a experiențiat, cine este victimă a unui astfel de eveniment, ce cauzează trauma;

– Care sunt răspunsurile comportamentale şi emoționale pe care de regulă un copil le trăieşte ca răspuns la traumă – oferă un feedback care validează trăirile copilului şi ale părintelui;

– Conştientizarea propriului corp/educație sexuală în caz de abuz fizic sau sexual: numirea corectă a părților corpului, conştientizarea propriului corp, înțelegerea a ceea ce înseamnă comportament sexual sănătos; se face cu informarea părinților şi obținerea acordului acestora;

– Abilități de reducere a riscului, pentru a diminua şansele de traumatizare ulterioară; de exemplu, ce atingeri sunt OK, şi care nu sunt OK. Ca şi tehnică de lucru cu copiii, mai ales la vârste mai mici, este utilă folosirea jocului – de exemplu, joc cu întrebări și răspunsuri, cu câştigarea de puncte de către copil chiar şi pentru răspunsuri parțial corecte. De asemenea, pot fi utile şi cărțile cu imagini/desene, benzile desenate. În cazul copiilor mai mari sau al adolescenților, poate fi mai motivant jocul de rol.

2. Informație specifică despre evenimentul traumatic

Cohen, Mannarino & Deblinger (2006) propun oferirea de informații specifice, particularizate pentru tipul de trauma suferită de copil: abuz sexual, abuz fizic/violență domestică, experiența ca martor al violenței domestice. De exemplu, în cazul abuzului sexual, această etapă este cea în care se oferă răspunsuri la întrebări precum:

– Ce este abuzul sexual?

– Cine este victima abuzului sexual?

– Cine este agresorul?

– Cum se simt copiii atunci când sunt abuzați sexual?

– De ce copiii nu spun că au fost abuzați?

– Cum pot să îmi ajut copilul care a fost victima unui astfel de abuz ?

3. Informație specifică despre simptomatologia şi diagnosticul copilului, respectiv despre intervenție

Această secvență este de ajutor atunci când se evită un limbaj excesiv de clinic, dar în schimb sunt explicate simptomele pe care le trăieşte copilul – de exemplu, se poate spune că iritabilitatea, distractibilitatea, tulburările de somn sunt modalități prin care creierul şi/sau corpul copilului indică faptul că experiența prin care a trecut acesta este copleşitoare.

 În ceea ce priveşte intervenția, se oferă o descriere a modelului terapeutic, susținută în cazul TF-CBT de referirea la suportul empiric al modelului: cu alte cuvinte, se face referire la faptul că majoritatea copiilor care au fost supuşi acestui tip de intervenție au ajuns la o reducere a simptomatologiei şi la dezvoltarea unor solide strategii de coping. Astfel, întreaga familie – în particular părinții, foarte adesea speriați că niciodată copilul lor nu îşi va reveni de pe urma traumei – este “alimentată” cu speranță şi încredere, ceea ce duce la creşterea complianței față de tratament.

4. Oferirea de strategii atât părintelui cât şi copilului pentru a face față simptomelor curente

De exemplu, atunci când un copil cu simptomatologie de tip stres posttraumatic are dificultăți de somn, şi ca urmare are dificultăți de concentrare sau accese de agresivitate la şcoală, ori este foarte iritabil acasă, oferirea unor strategii comportamentale sau cognitiv-comportamentale pentru rezolvarea acestei probleme curente se face spre beneficiul fiecăruia dintre membrii familiei. Optimizarea funcționării copilului şi a familiei sale duce la întărirea relației terapeutice, la încrederea sporită în terapeut, în acest fel crescând şansele de angajare în etapele ulterioare, mult mai anxiogene, ale intervenției terapeutice – cum ar fi crearea narațiunii despre traumă.

La fiecare secvență a psihoeducării este importantă conştientizarea şi respectarea de către terapeut a diferențelor inter şi intraculturale, a tradițiilor şi ritualurilor culturale, etnice şi religioase, atât de exprimare a trăirilor față de traumă cât şi de coping în raport cu aceasta.

Sursa: „1, 2, 3…Paşi în reabilitarea copilului care a suferit o traumă. Ghid pentru terapeuți”, Mighiu C. (coordonator), Benga, O., & Muntean, D., 2009, Editura Spiru Haret Iaşi.