Sari la conținut

Memorie

Memorie – persistenţă a trecutului. Toate fiinţele vii, chiar şi animalele absolut inferioare, au o memorie. Memoria fixează experienţele trăite, informaţiile receptate şi le restituie. Distingem o memorie imediată, o memorie întârziată şi alte multe feluri de memorie; există atâtea memorii câte organe senzoriale (memorie vizuală, auditivă, tactilă…). Unii psihologi, pe urmele lui P. Janet, preocupaţi să dea o semnificaţie precisă acestui concept, consideră că memoria trebuie să se traducă printr-un act: conduita povestitorului (verbalizarea autentificând existenţa memoriei). După J. Delay, este necesar să distingem trei niveluri ierarhice ale memoriei: cel mai elementar, senzoriomotor, priveşte exclusiv senzaţiile şi mişcările; el este comun animalului şi omului. Cel mai înalt, propriu omului care trăieşte în societate, se caracterizează prin povestirea logică: este memoria socială. Între aceste două niveluri se situează memoria autistică, memorie care îşi extrage materialele din senzaţii, din situaţiile trăite, dar care nu ascultă decât de legile inconştientului. Ea este aceea care furnizează elementele visului şi care, la psihopaţi, alimentează delirurile: trecutul nu mai este recunoscut ca atare, fiind trăit ca prezent. Memoria autistică apare către vârsta de trei ani. Copilul ia visele drept realităţi. Memoria socială se instalează durabil doar o dată cu dezvoltarea categoriilor logice. Psihologia genetică arată că memoria este legată de maturizarea sistemului nervos, ea nefuncţionând ca un mecanism autonom. Memoria este legată de întregul psihism, atât de percepţii cât şi de afectivitate. Dacă le cerem unor copii să deseneze din memorie un om, observăm că cei mai mici îl reduc pe acesta la cea mai simplă expresie: un cerc (capul), de unde pornesc două linii paralele (figurând picioarele). Lucrările psihofiziologilor au arătat că memoria depinde atât de anumite zone localizate în encefal (sistemul limbic, probabil şi grupuri de neuroni situate în creierul mic, după R. Thompson) cât şi de ansamblul creierului. Nu există o zonă specifică pentru memorie: întregul cortex este angajat în evocarea amintirilor, despre care nu se ştie nici unde şi nici cum se conservă. Cercetările privind fixarea şi reţinerea amintirilor sunt extrem de numeroase. Ele au permis precizarea anumitor aspecte ale acestei probleme: reţinem în primul rând ceea ce ne privește direct (circumstanțele primei îndrăgostiri, un eşec usturător); reţinem mai degrabă agreabilul decât dezagreabilul; ceea ce este în acord cu convingerile noastre; ceea ce este important. Dimpotrivă, uităm cu uşurinţă ceea ce ne este indiferent, prost structurat, prea puţin semnificativ. Fixarea amintirilor este legată atât de persoană cât şi de materialul de memorat. Înţelegerea elementelor, integrarea lor în stocul de amintiri existent, reprezentarea favorizează reţinerea. Memoria, însă, nu este niciodată fidelă. Memoria nu este un automatism cerebral, ci un act al psihismului, expresia persoanei în întregul ei.

Accesați: Dicționar de psihologie