■ gândirea “tot-sau-nimic” (gândire alb-negru, polarizată sau dihotomică): perspectiva asupra situației este în două categorii în locul unui continuum;
■ anticiparea deznodămintelor negative: te aștepți ca deznodământul situației să fie unul nefast;
■ descalificarea binelui: îți spui că experiențele pozitive, acțiunile întreprinse sau calitățile puse în joc nu contează;
■ judecata emoțională: îți spui că un lucru este adevărat, pentru că “simți” aceasta, ignorând sau descalificând orice dovadă contrarie;
■ etichetare: îți atașezi o etichetă fixă și globală, fără a lua în considerare dovezi care ar putea nuanța concluziile despre tine;
■ filtru mental (sau abstracție selectivă): te concentrezi asupra unui detaliu negativ, fără a avea o imagine de ansamblu asupra situației;
■ cititul minții: ești convins că știi ce gândesc ceilalți despre tine, fără a lua în considerare alte posibilități și fără a face vreun efort să verifici veridicitatea predicției;
■ suprageneralizare: tragi o concluzie negativă care își întinde tentaculele mult dincolo de situație;
■ gândirea de tip “trebuie” (gândirea imperativă): ai o idee fixă și precisă despre comportamentul tău și al celorlalți în situație și supraestimezi negativ faptul că aceste expectații nu sunt îndeplinite;
■ gânduri maladaptative: gânduri problematice care nu conțin erori logice. Aceste gânduri pot fi adevărate – cu toate acestea, insistența pe ele te face să te simți anxios și interferă cu performanța.
Note. Adapted with permission from Judith S. Beck (1995), Cognitive Therapy: Basics and Beyond, Guilford Press, Figure 8.2, p. 11
