În 1776, în ultima zi a anului, s-a născut în localitatea Longuich, lângă Trier (Germania), Johann Gaspar Spurzheim, medicul german care avea să devină cel mai important promotor al frenologiei, o pseudoștiință care a marcat profund secolul al XIX-lea. Spurzheim a studiat medicina la Universitatea din Viena, unde în 1800 l-a întâlnit pe Franz Joseph Gall, fondatorul teoriei localizării funcțiilor mentale în diverse regiuni cerebrale. Deși Gall dezvoltase deja conceptul de „organologie cerebrală”, Spurzheim a transformat-o într-un sistem complet, mărind numărul de „organe” cerebrale de la 27 la 35 și creând termenul „frenologie” (din grecescul phrēn = minte și logos = cunoaștere).

Impactul dublu asupra psihologiei

Paradoxal, deși frenologia a fost complet discreditată științific până în 1843, contribuția ei la istoria psihologiei este dublă și complexă. Pe de o parte negativă, frenologia a reprezentat totul ce știința nu ar trebui să fie: speculație empirică lipită de rigoare, generalizări vaste bazate pe observații selective, confundarea corelației cu cauzalitatea și utilizarea de „dovezi” autoconfirmative. Spurzheim examina craniile prietenilor care aveau o anumită trăsătură, găsea o protuberanță comune și concluziona că aceea este „organul” acelei facultăți – o metodologie circulară perfect nescientifică. Pe de altă parte pozitivă însă, frenologia a introdus trei concepte revoluționare care au devenit fundamentale pentru neuropsihologia modernă:

• localizarea funcțiilor cerebrale – ideea că diverse abilități cognitive și emoționale sunt localizate în regiuni specifice ale creierului;
• cortexul cerebral ca sediu al funcțiilor superioare – Gall și Spurzheim au plasat facultățile intelectuale în scoarța cerebrală, nu în ventricule cum se credea anterior;
• diferențele individuale neuroanatomice – ideea că persoane diferite au structuri cerebrale diferite care explică variațiile în personalitate și abilități.

Moștenirea pentru știința modernă

Pionierii localizării moderne – Paul Broca (care a descoperit „aria Broca” pentru producția limbajului în 1861) și David Ferrier (care a cartografiat cortexul motor) – au trebuit să definească cu atenție cum teoriile lor difereau de frenologie, tocmai pentru că localizarea cerebrală fusese compromisă prin asocierea cu pseudoștiința lui Spurzheim. Cu toate acestea, descoperirile lor au confirmat intuiția fundamentală a frenologiei: creierul nu este un organ unitar cu funcții distribuite uniform, ci un ansamblu de regiuni specializate care colaborează pentru a produce cogniția și comportamentul. Astăzi, tehnici precum fMRI (imagistica prin rezonanță magnetică funcțională) și stimularea magnetică transcraniană (TMS) confirmă zilnic că zonele specifice ale creierului – cortexul prefrontal pentru funcții executive, hipocamp pentru memorie, amigdala pentru emoții – au roluri distincte și măsurabile, exact cum Spurzheim intui, chiar dacă metodologia sa de măsurare a craniului era complet eronată.

Referințe

• Greenblatt, S.H. (1995). Phrenology in the science and culture of the 19th century. Neurosurgery.
• Tauber, E.S. (2013). Theodor Reik: Architect of the subjective approach to psychoanalytic treatment. American Journal of Psychoanalysis.