Site de psihologie

Interviul psihologic

Interviul  este o situaţie socială de schimb convenţional între două persoane cu scopul culegerii de informaţii într-un cadru specific. Pentru a fi psihologic interviul trebuie să aibă obiective psihologice şi să fie purtat după anumite reguli impuse de psihologia persoanei. Cadrul în care se desfăşoară interviul este definit de rolurile şi aşteptările persoanei angajate în schimbul convenţional, precum şi de condiţiile în care se realizează întâlnirea: loc, durată, înregistrarea/neînregistrarea, anonimatul/non-anonimatul. Psihologul are datoria de a veghea la respectarea acestui cadru.

Interviul şi consultaţia – anumiţi autori preferă să utilizeze termenul de interviu atunci când convorbirea are loc la iniţiativa psihologului şi cel de consultaţie când cererea este formulată de beneficiarul convorbirii iar termenul de consultaţie va fi utilizat alături de cel de interviu doar cu referire la convorbirea psihologică cu obiective terapeutice.

Interviul psihologic:

  • presupune reflexe teoretice aprofundate, îndeosebi cu privire la raportul dintre limbaj şi gândire, limbaj şi afectivitate;
  • schimbul convenţional este o formă de interacţiune socială, psihologul trebuie să ţină cont de regulile sociale.

Conversaţia:

  • în general lipsită de un sens explicit menţionat;
  • reguli nescrise privind evitarea repetiţiei;
  • ambii participanţi pun întrebări.

Interviul:

  • are totdeauna un obiectiv explicit menţionat;
  • are loc doar dacă există un acord formulat explicit între doi protagonişti privind temele/domeniile ce urmează a fi studiate;
  • repetiţia întrebărilor este necesară şi indicată;
  • în general doar psihologul pune întrebări.

Interviul psihologic nu e un:

  • monolog – unul pune întrebări, celălalt răspunde;
  • interogatoriu – scopul convorbirii este explicit; întrebările trebuie să permită obiectivul propus, fără a încălca libertatea celui intervievat;
  • interviu jurnalistic – interviul jurnalistic introduce un al treilea participant – publicul.

Interviul psihologic presupune în general următoarele elemente: întâlnirea a două persoane, un cadru specific, un joc de emoţii şi afecţiune, un obiectiv, un schimb structurat şi tactic.

În cazul în care convorbirea psihologică are scop diagnostic, psihologul e învestit de pacient cu o anumită putere deoarece diagnosticul psihologic poate influenţa evoluţia lui ulterioară.

Durata întâlnirii:

15’ – discuţia unor probleme logice în care implicarea afectivă personală e minimă. Nu se poate realiza un bun contact psihologic.

60’ – când e nevoie de o exploatare detaliată a unor date subiective. Apar dificultăţi în analiza şi interpretarea datelor.

Obiective: psihodiagnostic, selecţie şi recrutare, consiliere şi psihoterapie.

Interviul e un schimb structurat şi tacit de informaţii. Întâlnirea nu e niciodată neutră, nici din punct de vedere afectiv, nici din punct de vedere social. Orice interviu psihologic îşi atinge scopul doar în măsura în care psihologul îşi ajută interlocutorul să se exprime, îi stimulează disponibilitatea şi bogăţia universului interior.

Empatia şi identificarea – înţelegerea empatică a clientului de către psiholog.

Înţelegerea empatică are la bază pendularea continuă a psihologului în câmpul intersubiectiv al relaţiei sale cu clientul.

Proiecţia este un proces care are la bază o dinamică specifică prin care anumite conţinuturi interne sunt deplasate în exterior. Subiectul trăieşte experienţele celuilalt ca fiind similare cu ale sale – introspecţie. Procesul de atribuire a unor însuşiri proprii celuilalt este strâns legată de o slabă cunoaştere a propriilor însuşiri (calităţi, sentimente, dorinţe). Proiecţia e un mecanism de apărare împotriva unor stimuli interni dezagreabili.

Transferul – fiecare intră într-o relaţie cu celălalt aducând cu sine toată istoria personală. Transferul desemnează acest proces de actualizare în cadrul unei relaţii anume a unor modalităţi relaţionare inconştiente şi care îşi au originea în istoria personală a individului. Fenomenele transferenţiale se manifestă atât la nivelul subiectului, cât şi al clinicianului.

Contratransferul – ansamblul relaţiilor inconştiente ale clinicianului faţă de interlocutorul său şi, în mod deosebit, faţă de manifestările transferenţiale ale acestuia.

Comunicarea nonverbală

55% limbajul corpului (postură, gesturi, contact vizual)

38% tonul vocii

7% conţinutul verbal al mesajului transmis

Formularea întrebărilor

  • Formularea întrebărilor cu adevărat deschise – condiţie fundamentală a interviului clinic sau de cercetare calitativă
  • întrebările trebuie să conţină o singură idee
  • claritatea întrebărilor

Întrebări care asigură neutralitatea intervievatului

A fi neutru înseamnă că, indiferent de ceea ce-mi spune persoana pe care o intervievez, eu să nu fiu surprins (plăcut sau neplăcut), speriat, plictisit, uimit.

  • Utilizarea unor exemple ilustrative
  • Întrebări care invită la simulare sau joc de rol
  • Afirmaţii şi anunţuri introductive
  • Întrebări de urmărire şi aprofundare
  • Afirmaţii suportive

Controlul situaţiei de interviu

  • Stabilirea unor obiective clare
  • Formularea corectă a întrebărilor pentru a obţine răspunsuri pe care le aşteptăm
  • Furnizarea unui feedback adecvat, verbal şi nonverbal persoanei intervievate

Metode de analiză

  • analiza tematică – îşi propune să identifice indicatori care să poată rezuma multiple sensuri ale mesajelor existente într-un discurs. Testul este decupat în unităţi de sens numite teme. Grilă de analiză a răspunsurilor unui test proiectiv.
  • analiza interlocutorului – utilă în analiza interviului de grup
  • analiza lexicală – nr. de apariţii ale unei forme lexicale
  • analiza proporţională a discursului
  • analiza structurală – structura e o analiză de elemente. Singur, un element este lipsit de semnificaţie.

Etapele unei analize de conţinut

  • Standardizarea documentului
  • Decuparea documentului în unităţi de analiză
  • Grile de analiză
  • Codificarea și stabilirea protocolului
  • Tratamentul statistic al datelor şi interpretarea

Tipuri de interviu

  • a) Interviul non-directiv – maxim de flexibilitate, interviu normativ
  • b) Interviul semi-directiv – utilizează o schemă prestabilită sub forma unui ghid care conţine principalele teme care vor fi abordate sau o listă de întrebări. Ghidurile de interviu sunt deosebit de utile în interviurile de grup
  • c) Interviul directiv – cuprinde un ansamblu de întrebări deschise, puse într-o ordine prestabilită tuturor persoanelor intervievate. În general, întrebările solicită răspunsuri scurte şi clare, de aceea un astfel de interviu durează mult mai puţin decât celelalte tipuri prezente.
A B C
Control x
Verificare x x
Aprofundare x x
Explorare x