Implicațiile atașamentului în pierderea cuiva drag

– Recenzie studiu –

Anca Gabriela Onofrei

Se presupune că indivizii care evită emoțional sau cei defensivi vor avea dificultăți de adaptare la pierderea cuiva drag. Cu toate acestea, cercetări recente sugerează că indivizii defensivi tind să se adapteze destul de bine la pierderi. Astfel de descoperiri reprezintă un număr al provocărilor la teoria atașamentului – o teorie care a susținut în mod tradițional că evitarea emoțională este indicativă a unei ajustări psihologice slabe. În acest articol, autorii susțin că modelele contemporane ale diferențelor individuale în atașamentul adulților permit derivarea a cel puțin trei ipoteze concurente cu privire la relația dintre atașamentul evitant și adaptarea la pierdere. Rezultatele indică faptul că, în timp ce unii indivizi care evită (de exemplu, cei care evită cu frică) au o perioadă dificilă de adaptare la pierderea unei persoane dragi, alți adulți care evită (de exemplu, cei care evită în mod respingător) prezintă un model de rezistență la pierderi.

Una dintre contribuțiile importante ale lui Bowlby la literatura cu privire la doliu a fost o relatare normativă a atașamentului și pierderii, una care s-a bazat pe cunoștințe din etologie și a fost înrădăcinată într-o perspectivă a vieții (Fraley & Shaver, 1999).

Pe lângă oferirea unei analize funcționale a reacțiilor normative la pierdere, Bowlby (1980) a propus un cadru pentru conceptualizarea formelor atipice de doliu. Analiza sa asupra acestor forme dezordonate de durere a sugerat că acestea ar putea fi aranjate de-a lungul unei singure dimensiuni conceptuale, ancorată de doliu cronic pe o extremă și absența prelungită a durerii conștiente pe de altă parte (Bowlby, 1980, p. 138).

Doliul cronic se caracterizează prin durere prelungită și dificultăți prelungite în funcționarea normală. Persoanele care suferă de doliu cronic se pot găsi prea preocupate de gândurile partenerilor lor dispăruți și incapabile să revină la funcționarea normală luni de zile după pierdere. În contrast, o absență aparentă a durerii este caracterizată de o lipsă vizibilă de tristețe conștientă, furie sau suferință. Potrivit lui Bowlby (1980), indivizii care prezintă o absență aparentă a durerii pot exprima o suferință relativ mică în urma pierderii, își pot continua munca sau activitățile fără nicio întrerupere vizibilă și caută puțin sprijin sau alinare de la prieteni și familie. Bowlby credea că acest mod de a reacționa la pierdere poate duce la dificultăți în adaptarea pe termen lung.

În mod specific, Bowlby (1980) a susținut că adulții cu istoric de atașament anxios (de exemplu, istorii de nesiguranță, îngrijire inconsistentă și frustrare persistentă a nevoilor legate de atașament) ar fi mai probabil să prezinte durere prelungită sau cronică, în timp ce indivizii pentru care au legătură cu atașamentul nevoile au fost respinse în mod constant sau respinse ar fi mai probabil să exprime câteva semne evidente de durere.

Hazan și Shaver (1987), de exemplu, au propus o taxonomie în trei grupuri care implică: securitate, evitare și anxietate-ambivalență (Fraley & Shaver, 2000).

Când ideile lui Bowlby sunt luate în considerare în contextul modelului de trei categorii al lui Hazan și Shaver (1987), legăturile teoretice dintre organizarea atașamentului și durerea sunt clare: indivizii siguri ar trebui să fie constrânși de pierderea unei persoane dragi, dar ar trebui să le fie mai ușor decât alții să se adapteze la pierderi. Persoanele anxioase-ambivalente sau preocupate ar trebui să prezinte un tipar de durere cronică, în timp ce persoanele care evită ar trebui să prezinte o absență aparentă a simptomelor evidente ale durerii (Field & Sundin, 2001; Hazan și Shaver, 1992; Shaver și Tancredy, 2001; Wayment și Vierthaler, 2002).

Potrivit lui Bartolomeu, adulții care evită cu teamă, în timp ce își organizează comportamentul într-o manieră defensivă, au tendința de a face acest lucru ca o încercare de a înăbuși nesiguranțele. Deoarece se tem în mod explicit de a fi răniți sau respinși, evită să se deschidă către ceilalți și încearcă să evite să devină investiți emoțional în ei. În schimb, strategiile evitante de concediere a indivizilor par a fi organizate în jurul obiectivului de încredere în sine sau de independență. Deși concedierea persoanelor poate evita deschiderea și dependența de ceilalți, se datorează faptului că în mod conștient văd puțină nevoie de a lega legături emoționale strânse cu ceilalți, nu pentru că se tem în mod conștient să fie răniți. Teoretic, această strategie este motivată de o istorie a respingerii, dar conștient este înrădăcinată într-o dorință de a fi autonomă și autonomă.

Griffin și Bartholomew (1994) au susținut că aceste „prototipuri” teoretice pot fi aranjate de-a lungul a două dimensiuni conceptuale pe care cercetătorii au ajuns să le numească anxietatea legată de atașament și evitarea legată de atașament (Fraley și Shaver, 2000). Această primă dimensiune surprinde variația gradului în care oamenii sunt atenți vigilent la preocupările legate de atașament (Fraley și Shaver, 2000). O persoană foarte anxioasă, de exemplu, s-ar putea îngrijora că figura de atașament nu răspunde, în timp ce o persoană mai puțin anxioasă se poate simți relativ sigură în privința problemelor legate de atașament. A doua dimensiune surprinde variația tendințelor oamenilor de a utiliza strategii de evitare față de căutarea proximității pentru a regla comportamentul, gândirea și sentimentul legate de atașament. Oamenii de la vârful acestei dimensiuni tind să se retragă din relațiile strânse, în timp ce oamenii de la capătul inferior al acestei dimensiuni sunt mai confortabili deschizându-se către ceilalți și bazându-se pe ceilalți ca bază sigură (Fraley & Shaver, 2000).

Teoretic, persoanele foarte anxioase sunt mai vigilente și mai nesigure în ceea ce privește accesibilitatea psihologică și disponibilitatea celor dragi. Astfel, atunci când persoana iubită lipsește, nu numai că ar trebui să experimenteze suferință, ci acea suferință ar trebui să fie declanșată mai ușor de memento-uri de zi cu zi (atât fizice, cât și psihologice) ale absenței persoanei dragi. Peste o perioadă de timp, activarea repetată a acestor emoții stresante, împreună cu eșecul comportamentului de atașament de a reuni persoana cu persoana iubită, poate spori sentimentele de suferință, lipsă de speranță și disperare. În schimb, evitarea de la sine nu ar trebui să conducă neapărat la dificultăți de adaptare la doliu.

Pentru a distinge între modalități alternative de conceptualizare a relației dintre evitarea legată de atașament și adaptarea la pierderi, studiul și-a propus investigarea asocierilor dintre tiparele de durere și diferențele individuale în atașament într-un eșantion de 59 de adulți în suferință. Analizele sugerează că, deși anxietatea legată de atașament este asociată cu simptome crescute de durere și suferință, evitarea legată de atașament, în cea mai mare parte, nu este. Mai precis, un tipar teoretic de evitare, evitarea înfricoșător, este asociat cu dificultăți în adaptarea la pierderea unei persoane dragi, în timp ce un alt model de evitare, respingând evitarea, este asociat cu un model rezilient de simptome. În secțiunile care urmează, abordăm implicațiile acestor descoperiri pentru cercetare și teorie asupra atașamentului, precum și cercetări privind adaptarea, reziliența și apărarea în general.

Bibliografie

Bowlby, J. (1980). Attachment and loss, Vol. III. Loss: Sadness and depression. New York: Basic Books.

Field, N. P., & Sundin, E. C. (2001). Attachment style in adjustment to conjugal bereavement. Journal of Social and Personal Relationships, 18, 347-361.

Fraley, R. C. & Bonanno, G. A. (2004). Attachment and Loss: A Test of Three Competing Models on the Association Between Attachment-Related Avoidance and Adaptation to Bereavement. Society for Personality and Social Psychology, 30(7), 878-890. DOI: 10.1177/0146167204264289.

Fraley, R. C., & Shaver, P. R. (1999). Loss and bereavement: Attachment theory and recent controversies concerning “grief work” and the nature of detachment. In J. Cassidy & P. R. Shaver (Eds.), Handbook of attachment: Theory, research, and clinical applications (pp. 735-759). New York: Guilford.

Fraley, R. C., & Shaver, P. R. (2000). Adult romantic attachment: Theoretical developments, emerging controversies, and unanswered questions. Review of General Psychology, 4, 132-154.

Griffin, D. W., & Bartholomew, K. (1994). The metaphysics of measurement: The case of adult attachment. In K. Bartholomew & D. Perlman (Eds.), Advances in personal relationships: Vol. 5. Attachment processes in adulthood (pp. 17-52). London: Jessica Kingsley.

Hazan, C., & Shaver, P. R. (1987). Romantic love conceptualized as an attachment process. Journal of Personality and Social Psychology, 59, 511-524.

Hazan, C., & Shaver, P. R. (1992). Broken attachments: Relationship loss from the perspective of attachment theory. In T. L. Orbuch (Ed.), Close relationship loss: Theoretical approaches (pp. 90-107). New York: Springer-Verlag.

Shaver, P. R., & Tancredy, C. M. (2001). Emotion, attachment and bereavement: A conceptual commentary. In M. S. Stroebe, W. Stroebe, R. O. Hansson, & H. Schut (Eds.), Handbook of bereavement: Consequences, coping, and care (pp. 63-88). Washington, DC: American Psychological Association.

Wayment, H. A., & Vierthaler, J. (2002). Attachment style and bereavement reaction. Journal of Loss and Trauma, 7, 129-149.

*Studiul este disponibil la linkul: https://www.researchgate.net/

Despre autor

Numele meu este Onofrei Anca-Gabriela, sunt licențiată în psihologie
În prezent urmez cursurile masterelor: Psihologie aplicată în domeniul securității naționale și Psihologie educațională și consiliere psihologică, din cadrul Facultății de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București
Arii de interes: psihologie clinică, psihologie organizațională, consiliere școlară, cercetare științifică
Cum m-aș descrie în 5 cuvinte? Ambiție, perseverență, încredere, responsabilitate și emoție.