Avortul spontan este, din punct de vedere medical, cea mai frecventă complicație care poate apare la începutul unei sarcini; are o incidenţă de 15-20% în sarcinile confirmate şi în aproximativ 80% din cazuri, apare în primul trimestru. Avortul este considerat nu numai o problemă majoră a sănătăţii reproducerii, ci și un factor de risc pentru sănătatea şi chiar pentru viaţa mamei. (Hussein, Chyad, 2017)
Avortul spontan este, din punct de vedere psihologic, una din cele mai importante surse de stres, depresie şi anxietate în rândul femeilor. Acest eveniment, considerat de cele mai multe ori o traumă, afectează sănătatea fizică şi psihică a femeii, viaţa familială a acesteia, relaţiile sociale şi chiar viaţa profesională.
Avortul spontan are un impact major asupra modului în care o femeie se raportează la propria feminitate dar şi la ideea de maternitate şi la rolul de mamă; apar sentimente de vinovăţie, de disperare, de mânie, de neîncredere şi nesiguranţă în capacitatea ei de a procrea.
Deşi avortul spontan este destul de frecvent, o femeie nu poate fi niciodată pregătită pentru un astfel de eveniment, motiv pentru care ea suferă o serie de tulburări psihice. Tulburările depresive și tulburările anxioase care apar în urma unui avort spontan, au fost punctul central al majorităţii studiilor care au avut ca subiect de cercetare impactul acestui eveniment asupra psihicului femeii.
Aceste tulburări apar atât ca urmare a experienţei pierderii cât şi ca urmare a problemelor fizice pe care o femeie le resimte (sângerări, posibile infecţii, dureri, dezechilibre hormonale); apar îngrijorări profunde vis-a-vis de cauza sau de factorii genetici care au contribuit la această pierdere, și, cu o semnificaţie majoră, se pune sub semnul întrebării feminitatea şi capacitatea de procreere. (Geller et al., 2004)
Una din semnificaţiile majore ale avortului spontan este aceea referitoare la pierderea oportunităţii de a da naştere unui copil viu. Printr-o gândire critică se poate aprecia faptul că experienţa avortului spontan „fură” femeii dreptul de a deveni părinte, de a creşte un copil şi de a-şi forma o nouă identitate de „mamă”. Discutând în termeni de identitate, acest „furt” semnifică dezamăgiri ale unui ideal personal vis-a-vis de identitate şi rol matern, de identitate şi rol familial, de îndeplinire a unor norme sociale, dar şi dezamăgiri ale concepţiei despre viaţă şi moarte. (Van den Akker, 2011)
Gerber – Epstein et.all (2009) în studiul cu tema „The experience of miscarriage in first pregnancy: the women’s voices”, au dat „voce” experienței femeilor din dorinţa de a afla şi a înțelege natura și intensitatea pierderii, relaţia dintre bucuria aflării sarcinii şi suferinţa pierderii, dar şi aspecte legate de viaţa de după avortul spontan şi modalităţi de recuperare. Concluzia acestui studiu este următoarea: experiența de avort spontan s-a dovedit a fi fundamentală în afectarea sensului de a fi femeie, deoarece pierderea sarcinii subminează credința de bază a femeilor în fertilitatea lor și ca urmare, amenință sensul și rolul lor matern.
Aşadar, cu toate că reacţiile organismului uman în caz de avort spontan sunt semnificative (contracţii abdominale, sângerări, dureri severe de spate), implicaţiile psihologice şi consecinţele sociale ale acestei experienţe sunt mai severe şi mai de lungă durată.
Luca (1985, pag.55) definește implicaţiile psihologice ale avortului spontan ca fiind „consecinţa şocului emoţional, a sechelelor organice ale avortului sau a complexului psihic rezultat din interpretarea suferinţelor, complicaţiilor post-abortum, a consecinţelor lor personale, familiale şi sociale, a fricii de o nouă sarcină etc. Se pot întâlni adevărate psihoze depresive cu idei de culpabilitate, stări anxioase, complexe sexuale, frigiditate, etc”.
Răspunsul psihic şi emoţional în urma unui avort variază de la o persoană la alta funcţie de diferenţele individuale, de semnificaţia personală a pierderii dar şi de momentul la care s-a produs avortul. Avortul apărut la vârsta de 10 săptămâni a sarcinii, înaintea unei evidenţe şi a unor semne şi modificări vizibile, este greu de comparat, din punct de vedere al suferinței şi al traumei resimţite, cu pierderea unei sarcini la 20 de săptămâni de gestaţie, când există o evidenţă a sarcinii, mişcările fetale sunt resimţite de mamă iar ataşamentul matern fetal s-a produs. În plus, în cazul pierderii unei sarcini la vârsta de 20-22 de săptămâni, mama este pusă în faţa unei evidenţe şocante: certificat de deces şi posibilitatea înmormântării fătului, ceea ce duce la accentuarea şi complicarea simptomatologiei de traumă. (Van den Akker, 2011)
Cercetările au demonstrat faptul că indiferent de momentul la care se produce, avortul spontan produce, la nivel psihic, tristeţe, deprimare şi amărăciune, teamă, lipsă de încredere, furie, vină şi ruşine, devalorizare, sensibilitate excesivă şi iritabilitate, fobii, dar şi un dor imens după sarcină, o nevoie de a jeli, de a plânge şi o nevoie de a găsi un sens şi o explicaţie. Toate acestea pot dura pe o perioadă de 4 până la 12 luni după data avortului, pentru că în acest interval de timp, femeia rămâne în stadiul psihologic al unei sarcini fără final şi se focusează pe imaginea copilului pierdut. (Van den Akker, 2011)
Aceste reacţii emoţionale sunt însoțite de cele mai multe ori de:
- Probleme de somn (la adormire şi/sau menţinere somn, treziri nocturne bruşte, coşmaruri)
- Tendinţe de izolare a propriei persoane şi dificultăţi în relaţiile sociale cu femei care sunt gravide sau care au copii
- Tulburări alimentare (mâncat excesiv sau înfometare)
- Probleme de intimitate (dificultăţi în relaţia cu partenerului)
- Probleme în relaţionarea cu ceilalţi copii – dacă există (protecţie excesivă sau răcire emoţională)
- Tulburări în percepţia ciclului menstrual (sângele şi durerile din timpul menstruaţiei pot aminti de avort)
Snyder (2017) identifică 5 stadii ale suferinţei în urma unui avort spontan:
- Șoc și negare. Şocul creează un mecanism de apărare a psihicului în faţa traumei produse. Femeia încearcă să respingă suferinţa resimţită, nu se poate confrunta cu ea pentru că este greu de suportat.
- Furie. „Am făcut totul corect! De ce eu?”, „Am respectat tratamentul! De ce sarcina mea? De ce copilul meu?”. Unele femei externalizează furia şi pun experienţa avortului spontan pe „lipsă de corectitudine a vieţii şi sorţii”. În cele mai multe situaţii însă, femeile care au avut experienţa unui avort spontan, resimt furie faţă de ele însele şi faţă de corpul lor. În condiţiile în care, din punct de vedere medical, femeii i se face cunoscut faptul că nu are o vină sau o responsabilitate anume pentru pierderea spontană a sarcinii, ea resimte furie şi mânie vis-a-vis de propria persoană, de corpul ei, simte că putea face mai mult ca să evite avortul (să evite stresul, să aibă o alimentație echilibrată, să se odihnească mai mult, etc). Firește că niciuna dintre acestea nu putea preveni avortul, dar sentimentul de responsabilitate acaparează gândirea femeii, sentiment care se va transforma ulterior într-o stare de depresie.
- Nesiguranţă. Această fază este caracterizată de încercările femeii de a găsi un motiv pentru experienţa avută şi de a-l remedia; de încercări de a corecta ceea ce consideră că poate fi greşit şi de a se asigura astfel că nu se va mai repeta experienţa şi la o sarcină viitoare. Unele femei renunţă astfel la multe aspecte legate de feminitate (machiaj, vopsit, tratamente cosmetice), la alimentele non-ecologice, la viaţa profesională (pentru a evita stresul) şi aleg să se dedice mai mult unor măsuri de prevenţie.
Informaţia potrivit căreia pierderea spontană a sarcinii poate apare în lipsa unor cauze specifice sau că nu poate fi prevenită într-un fel sau altul, este deosebit de supărătoare pentru femeie şi, de aceea, această fază este orientată spre găsirea unor soluţii pentru ne-repetarea experienţei. Este un timp în care femeia caută răspunsuri şi încearcă să atingă un nivel de perfecțiune în viaţa ei.
- Depresie. Această fază este caracterizată de conştientizarea amplorii pierderii, a faptului că trecutul nu poate fi schimbat şi mai mult decât atât că nimic nu poate asigura şi securiza o viitoare nouă sarcină. Femeile se izolează frecvent în această fază, chiar și de cei foarte apropiaţi care vor să o sprijine, se simt singure şi neputincioase în faţa durerii şi a pierderii. Resimt un nivel scăzut de energie, o diminuare a interesului sau a plăcerii pentru activităţile zilnice, motivaţie redusă, sentimente de inutilitate şi devalorizare.
Severitatea depresiei depinde de intensitatea cu care femeia resimte propria experiență dar și de predispoziţia ei la depresie și/sau alte boli psihice.
- Acceptarea şi recuperarea. Această fază survine de obicei după şase-şapte săptămâni de suferinţă acută; intensitatea durerii începe să scadă. În cele din urmă, vor trece zile când frecvenţa gândurilor legate de experienţa avortului, va scade, lucru ce poate cauza vinovăţie şi o regresare la fazele anterioare (depresie sau furie). În final, femeia va depăşi, în propriul ritm, această traumă emoţională, va face parte din istoria ei de viaţă, fără însă a o defini.
Personalul medical de îngrijire, partenerul de viaţă, familia extinsă sau grupul de prieteni au un rol major în susţinerea femeii care a suferit un avort spontan şi în recuperarea sa emoţională, prin îndrumare, prin atenţie la nevoi, grijă, prin suport fizic şi emoţional, prin înţelegere şi răbdare, prin ascultare, prin compasiune şi empatie sau prin simplul fapt de a fi lângă ea.
Dacă sistemul complex de sentimente şi afecte suferit de o femeie ca urmare a unui avort spontan, este neglijat sau trecut sub tăcere, atunci pierderea resimţită, prin intensitatea şi forţa sa, duce la apariţia simptomatologiei traumei. Dacă o femeie se confruntă singură cu această experienţă traumatică, într-o relativă izolare de orice fel de sistem de suport, se nasc implicaţii psihologice severe.
Bibliografie
- Geller, A., Kerns, D., Klier, C.M., (2003), Anxiety following miscarriage and the subsequent pregnancy. A review of the literature and future directions”, Journal of Psychosomatic Research 35–45
- Gerber-Epstein, P., Leichtentritt, RD., Benyamini, Y., (2009), The experience of miscarriage in first pregnancy: the women’s voices, Death Studies 2009 Jan;33(1):1-29.
- Hussein, S.M., Chyad, S.S., (2017), Risk Factors Associated with Spontaneous Abortion,International Journal of Scientific and Research Publications, Volume 7, Issue 8
- Luca,V., (1985), Avortul-complicaţii majore, Editura Medicală, Bucureşti
- Snyder, C., (2017), The 5 Stages Of Grief After A Miscarriage, HuffPost Contributor platform
- Van Den Akker, O., (2011), The psyhological and social consequences of miscarriage, Expert Rev.Obstet.Gynecol.6(3)
- World Health Organization, (2009), Mental Health Aspects of Women’s Reproductive Health: A Global Review of the literature
Autor:
Irina Gabriela Grigorovici – psiholog clinician și psihoterapeut de orientare Cognitiv Comportamentală.
E-mail: psihologie.grigorovici@gmail.com
Telefon: 0741/114893
