Frustrare

Frustrare – stare a celui care este privat de o satisfacţie legitimă, care este înşelat în speranţele sale. Frustrarea se poate datora lipsei unui obiect (lipsa de hrană) sau întâlnirii unui obstacol pe calea împlinirii dorinţelor. Se spune că dificultăţile sunt externe, atunci când rezultă din mediu (fructele sunt în pom, dar paznicul veghează), şi interne, atunci când ele depind de individ (simţul său moral îi interzice furtişagul). Frustrarea nu se defineşte însă prin obstacol, pentru că, în realitate, nimic nu ne permite să ştim ce va fi apreciat ca atare de către subiect. Una şi aceeaşi situaţie poate fi resimţită ca favorabilă de către o persoană şi poate fi trăită ca frustrantă de către alta. Vindecarea, de exemplu, nu este întotdeauna primită cu satisfacţie, deoarece unii găsesc mai multe avantaje în a fi bolnavi (nu mai au responsabilităţi, ceilalţi se ocupă de dânşii etc.) decât sănătoşi. Aşadar, nu ştim dacă individul este frustrat decât studindu-i comportamentul. Reacţiile la frustrare sunt variabile: ele depind de natura agentului frustrant şi de personalitatea celui supus acţiunii acestui agent. Răspunsul, în general, este agresiv. Ostilitatea poate viza obstacolul (copilul mic îşi manifestă furia la adresa mamei sale), se poate deplasa asupra unui substitut (copilul îşi bate ursuleţul) sau vizează propria persoană (unele sinucideri în rândul şcolarilor, consecutive unei mustrări, se explică prin acest mecanism). În alte cazuri, agresiunea, total inhibată, este înlocuită de regresiune la un stadiu anterior al dezvoltării (reapariţia enureziei…). După importanţa lor şi după mometul în care se produc, frustrările determină consecinţe mai mult sau mai puţin durabile la cei care le îndură. Ele sunt cu atât mai grave cu cât se manifestă mai precoce. J. Mac V. Hunt a demonstrat că, la şobolani, comportamentul de depozitare este cu atât mai intens cu cât animalele au fost mai private de hrană la vârsta lor tânără, în comparaţie cu şobolanii care au primit întotdeauna o alimentaţie abundentă. Dezvoltarea generală este de asemenea afectată de carenţele afective precoce. Experimentând pe doi iezi gemeni, alăptaţi de mama lor, unul dintre ei fiind separat de aceasta timp de o oră pe zi, apoi amândoi fiind privaţi de lumină, H. S. Liddell a constatat că iedul care nu a fost separat s-a adaptat noii situaţii, pe când celălalt a murit. Într-o creşă-model, R. Spitz a constatat că sugarii privaţi de mama lor prezentau o sensibilitate crescută la infecţii banale (mortalitate 37%) în comparaţie cu cei dintr-o grădiniţă, unde nu s-a înregistrat nici un deces. Frustrări mai puţin grave, cum este privarea de blândeţea maternă, au consecinţe caracteriale: copilul devine egoist, hipersensibil şi dependent de părinţii săi. Educaţia nu constă în suprimarea frustrărilor, ci în dozarea lor, în funcţie de rezistenţa individului.

Accesați: Dicționar de psihologie