Site de psihologie

Fragmente din propriu-mi drum spre Sine

Fragmente din propriu-mi drum spre Sine

Simt nevoia să povestesc, în măsura în care mă pot folosi de cuvinte pentru a descrie o experiență foarte personală, o parte din perioada vieții mele care a avut cel mai puternic impact asupra dezvoltării mele de până acum. În viață avem nevoie să trăim o varietate complexă de experiențe și să cunoaștem diferiți oameni, în care să ne oglindim și recunoaște multiple părți ale sufletului nostru. Cum altfel le-am putea vindeca?

Avem nevoie să trăim tot ceea ce ne este dat să trăim, pentru că indiferent de câtă suferință și neajutorare simțim în anumite momente din viață, paradoxal (sau complet natural) este ceea ce avem cu adevărat nevoie în acea perioadă a vieții noastre. Când spun că avem nevoie, mă refer la faptul că, pentru a pătrunde pe cărarea destinului nostru, trebuie să găsim un sens în orice experiență care ne este oferită pentru a crește. În aceste momente se pare că viața strigă la noi: „Responsabilitatea propriului tău destin este doar a ta!”

Dacă pot găsi un sens în ceea ce tocmai trăiesc, indiferent de câtă amărăciune și durere există în interiorul meu, pot îndura ceea ce viața cere de la mine în acel moment.

„Dacă e ca viața să aibă un rost, atunci trebuie să existe deopotrivă un sens și în suferință. Suferința face parte din viață și este de nedezrădăcinat din ea, precum soarta și moartea. Fără suferință și moarte, viața omului nu este întreagă.” (Viktor E. Frankl – Omul în căutarea sensului vieții)

Cu toții trecem prin diverse experiențe dureroase în viață, poate fi vorba despre decesul unei ființe apropiate, pierderea unei relații, unui loc de muncă, unei case, dezamăgiri, frustrări și dureri, adânc încrustate în suflet și în corp. Poate cu toții am gândit la un moment dat, chiar și numai pentru o secundă: „nimeni nu a suferit vreodată ca mine” sau „suferința mea îmi îngăduie să fiu crud și nemilos cu alții”, dar oare putem vreodată compara suferința a doi oameni diferiți? Fiecare dintre noi reprezintă o ființă unică și irepetabilă, fiecare simțim fericire, tristețe, furie și dezamăgire, dar felul în care aceste emoții și sentimente iau naștere în interiorul nostru este incomparabil cu cel al altui individ. Tocmai această unicitate al cărui dar ne este dat să îl purtăm, ne oferă și marea responsabilitatea pe care o avem față de viața noastră.

„Dacă se pompează o anumită cantitate de gaz într-o cameră goală, gazul va umple camera complet și uniform, indiferent cât de mare ar fi ea. Tot astfel, suferința umple tot sufletul uman și gândirea conștientă, indiferent dacă este vorba de o suferință mare sau de una mică. De aceea „mărimea” suferinței umane este absolut relativă.” (Viktor E. Frankl – Omul în căutarea sensului vieții)

În drumul spre împlinirea destinului meu, am avut  (mi s-a dat, de către Inconștient, Dumnezeu, Energie sau cum vrea fiecare să îi spună) la un moment dat (atunci când aveam 20-21 de ani) de urcat o treaptă. Această provocare a apărut în viața mea luând forma unei relații parteneriale. O relație marcată de suferință, durere profundă, gelozie absurdă, minciuni, umilință. Toate aceste emoții distrugătoare trăite pe o perioadă lungă de timp, te macină precum o otravă pe care continui să o bei, îți distrug încrederea și stima de sine, credința în viață, în bunătate, în (propria-ți) frumusețe. Te indentifici atât de mult cu părerile deformate ale acelei persoane despre tine încât uiți cine ești, uiți să te iubești și să te apreciezi, practic intri într-un proces de autodistrugere, pentru că tu îi permiți acelui individ (indiferent ce rol are el în viața ta) să se comporte așa cu tine. Granițele nu mai există, granițele dintre tine și el, dintre tine și suferință, dintre tine și durere, pur și simplu te dizolvi. Uneori ajungi să te dizolvi și la propriu pentru că suferința psihică (anxietate, depresie) va fi rapid urmată de suferința fizică (pierdere în greutate, tulburări de alimentație, coșmaruri). La un moment dat, în mijlocul acestei furtuni de suferință am stat de vorbă cu un psiholog care mi-a zis: „dacă acum ești dezamăgită, înseammnă că te-ai amăgit”… -EU m-am amăgit-… am realizat că eu am avut și încă aveam la momentul respectiv puterea asupra propriei mele stări sufletești și asupra a ceea ce decideam să fac cu viața mea. Nu știu exact cum am început să îmi recâștig încrederea în propriile forțe, dar pot să identific anumite momente care mi-au oferit curaj și încredere în procesul natural al vieții și în faptul că totul o să fie bine, pentru că totul era bine, trebuia doar să învăț să (mă) văd.

„-   Unde e comoara? întrebă.

       ………..

  • Ca să ajungi la ea va trebui să urmezi semnele. Dumnezeu a scris în lume drumul pe care   fiecare om trebuie să meargă. Trebuie numai să citești ce a scris El pentru tine.” (Paulo Coelho – Alchimistul)

În momentul în care am decis că nu mai pot accepta și îndura situația de viață în care mă aflam și pentru care eram complet răspunzătoare, am decis că este momentul să pun punct acelei relații toxice și să încerc, deși la acel moment îmi părea imposibil, să trec peste, să fiu bine, adică, cu alte cuvinte, să depășesc momentul (abisul) depresiei. Spun depresie pentru că deși nu mi s-a pus acest diagnostic de către un medic psihiatru, aveam multe dintre criteriile necesare (slăbisem 7 kg în aproximativ 6 luni, plângeam aproape zilnic, aveam stări de anxietate, tulburări de alimentație și somn și cel mai important, mi se părea că viața mea fără acea persoană nu avea niciun SENS) – îmi pierdusem sensul și această rană îmi producea foarte multă durere.

„Lipsa de sens împiedică plenitudinea vieții și în consecință înseamnă boală. Sensul face să devină suportabile multe, poate chiar totul.” (C.G.Jung – Amintiri, vise, reflecții)

Am luat o decizie foarte importantă – să intru într-un proces psihoterapeutic. Era ca și cum sufletul meu era spart în milioane de bucăți și bucățile fuseseră împrăștiate pe fundul oceanelor, trebuia deci să îmi recuperez cumva măcar o parte din el și în rest să mi-l reconstruiesc. Pentru că lipsa de sens este ceea ce doare cel mai mult într-o situație limită, am avut nevoie să găsesc un sens a ceea ce trăiam, iar un prim sens a fost – să trec peste acea suferință, să o transcend. Mă uitam în viitor și îmi doream să fiu bine cu mine, să fiu fericită, să mă bucur de viață, aveam deci un scop.

Trauma emoțională pe care o trăiam era profundă și aveam nevoie de ajutor pentru a-mi reface sufletul. Acel proces psihoterapeutic m-a ajutat să mă uit din nou la mine cu acceptare, să îmi recunosc din nou calitățile și să învăț să mă iubesc (pentru că da, a fost un proces de învățare). Aceasă bază solidă de încredere (în propria persoană și într-o altă persoană, terapeutul) mi-a oferit destulă energie pentru a începe să mă recompun. Eram un fel de arhitect, plecat în marea sa aventură cu viața, construcția celui mai frumos castel din lume, în urma distrugerii celui din urmă. Făcusem rost de ustensilele necesare, acum aveam nevoie să mă conectez la cea mai sănătoasă parte din mine și să mă pun pe treabă. Frământarea mea era – oare ce o să fac în tot acel timp, pe care înainte îl petreceam (suferind) cu acea persoană?

A trebuit să încep să mă cunosc și să îmi cunosc cele mai adânci și suferinde părți din mine, de fapt a trebuit să îmi vindec acele părți, căci după vindecare și iubire de sine urlau ele. Astfel am început să citesc cărți, foarte multe cărți și pot spune că trei dintre acestea m-au ajutat să îmi recreez o mare parte din suflet, realizând că mi-l pot picta singură, nu mai aveam nevoie să alerg pe fundul oceanelor după ce fusesem cândva.

Începeam o nouă perioadă a vieții mele și simțeam această stare în toate celulele corpului meu, era un fel de euforie care mă cuprindea, era o speranță ce mă făcea încrezătoare.

 „Noi nu știm cât de departe poate ajunge procesul conștientizării și unde-l va mai duce pe om. Este un element nou în istoria creației, pentru care nu există termeni de comparație.” (C.G.Jung – Amintiri, vise, reflecții)

În afara faptului că am început să citesc mult (doar eram „forțată de împrejurări”), am început să fac diverse activități singură. Mă simțeam deja atât de puternică încât nu aveam nevoie de nimeni ca să fac exact ceea ce îmi doream. Așa că am început să îmi hrănesc sufletul cu concerte de muzică la Ateneu și de asemenea, îmi găsisem o terasă preferată la care mergeam și citeam. Fericirea pe care o simțeam era izvorâtă din faptul că începusem să decid ce vreau să fac cu viața mea și trecusem la acțiune. Simțeam cum începuse să se nască în mine un sentiment de bucurie și încredere, în propria-mi viață, în sănătate și în fericire, în tot ce semnifică Dumnezeu sau Energia Universală.

Cred că intrasem într-o zonă foarte intimă din mine însămi, din care am început să conștientizez foarte multe aspecte ale mele, ale lumii înconjurătoare, inconștientul începuse să mi se releve, să urce în conștiință. Astfel am început să mă transform, era un proces la care doar eu aveam acces, eram singurul spectator și singurul creator. Mă simțeam fericită, aș localiza acele senzații în zona plexului solar. Era ca și cum aveam acolo un foc mic, dar stabil, care începuse să îmi dea viață chiar din mijlocul Universului. Nu toate zilele erau la fel, stările mele erau precum valurile mărilor, uneori vântul sufla cu furie, dar de cele mai multe ori soarele era sus pe cer și marea era calmă. Oricum m-aș fi simțit, aveam o convingere că totul este bine deja, că sunt pe drumul pe care trebuie să fiu.

Urcasem deja multe trepte în noua mea Călătorie, dar ajunsesem la una foarte înaltă și pentru ceva timp nu am știut cum să trec peste ea. Răspunsul a venit printr-un cadou primit de la o prietenă – o carte (David Richo – Puterea coincidenței). Am primit aceast cadou în aprilie de ziua mea, înainte de această carte, cele două ajutoare pe care le-am avut alături în acest proces au fost, Paulo Coelho – Alchimistul și C.G.Jung – Amintiri, vise, reflecții, citite în această ordine în decembrie-ianuarie. Cea de-a treia carte m-a ajutat să mă conectez la cea mai frumoasă energie pe care o aveam în jurul meu și o să descriu exact cum s-a întâmplat.

„Evenimentele consecutive ale vieții reprezintă ordinea exterioară a existenței noastre. În vise și sincronicitate se manifestă o ordine interioară, care ne arată legea acauzală, ascunsă, a lucrurilor. Intuițiile sau revelațiile ivite ca din senin sunt sincronistice întrucât reprezintă momente lămuritoare, ce permit observarea unei semnificații mai profunde a vieții noastre. Funcția intuiției este aceea de a dezvălui, în această clipă unică de iluminare, larga paletă de posibilități. Astfel, intuiția este o rampă de lansare pentru eliberarea imensului nostru potențial interior.” (David Richo – Puterea coincidenței)

Eram acasă și ajunsesem aproximativ la jumătatea cărții, moment în care am simțit că pur și simplu nu mai am nicio urmă de sentimente de furie, dezamăgire sau frică în legătură cu acel om (da, frică, pentru că după despărțirea noastră, acea persoană trimisese în stânga și în dreapta cuvinte de amenințare la adresa mea). Am închis cartea, am sunat la cea mai apropiată librărie de lângă mine, am întrebat dacă au această carte (voiam să cumpăr două exemplare, unul pentru el și altul pentru altă persoană), mi-au spus că mai au doar două, le-am zis să le oprească pentru că vin în zece minute să le cumpăr. Eram pur și simplu împinsă de o forță mai presus decât rațiunea, simțeam o încredere în propria-mi ființă, în Univers, în bunătate, încât inima mi se umpluse de iubire pentru tot, pentru viață, pentru ce trăisem alături de acel om, pentru ce trăiam atunci, pentru toată schimbarea prin care treceam. Am plecat în grabă, am luat cartea și m-am îndreptat spre locul unde lucra pentru a-i oferi-o. Întâmplarea a făcut ca el să nu fie în acel moment acolo, dar i-am lăsat-o colegului său. În zilele următoare, ne-am întâlnit întâmplător (sau nu) într-un loc, nu ne-am vorbit, dar nu au mai existat nici acele emoții atât de nimicitoare între noi, am fost pur și simplu doi oameni, cu două vieți diferite, cu două drumuri diferite, uitându-se unul la altul, fără ranchiună.

Acest moment a fost acea eliberare ultimă (dacă oare ne putem referi la ceva ca fiind ultim) de care sufletul meu avea nevoie pentru a se detașa definitiv, pentru a încheia acel proces de separare și pentru a merge mai departe în frumoasa călătorie pe care o începusem.

„- De aceea există Alchimia, continuă flăcăul. Pentru ca fiecare om să-şi caute comoara şi s-o găsească şi pe urmă să vrea să fie mai bun decât până atunci. Plumbul îşi va împlini rolul său până ce lumea nu va mai avea nevoie de plumb; şi atunci el va trebui să se transforme în aur. Alchimiştii fac acest lucru. Arată că, de câte ori căutăm să fim mai buni decât suntem, totul în jurul nostru devine mai bun.” (Paulo Coelho – Alchimistul)

Crizele personale reprezintă calea de reîntoarcere spre adâncurile ființei noastre. Adâncuri în care nu vrem să intrăm deoarece acolo găsim cele mai profunde și puternice frici, frica de a fi abandonați, de a fi vulnerabili, de a fi singuri în lumea asta mare. Ca să eliberăm fricile, este nevoie să renunțăm la control, trebuie să ne lăsăm să fim, să trăim ceea ce ne este dat. Momentele în care suferim, sunt momentele în care avem nevoie să ne iubim cel mai mult. Să avem grijă de corpul și sufletul nostru, să ne bucurăm mintea și simțurile, să ne îmbrățișăm (la propriu!) și să începem să ne descoperim. Cred că oamenii reprezintă cele mai valoroase și minunate comori de pe acest pământ. Suntem un Univers de necunoscut, care așteaptă să se releve, dar depinde doar de noi să îi permitem acest lucru.

Suntem eroii propriei noastre vieți

 Și în fața obstacolelor, ne închinăm cu recunoștință

 Căci ele poartă adevărul vieții-n ființă

 Către care noi, plecat-am călătorii

 Abandonându-ne vieții, rămânem de fapt drepți în fața trăirii

 Căci frica se dizolvă atunci când stai și-o simți

 Sunt, doar sunt și totul e posibil, îmi Cânți, îți Cânt, îmi Cânți

Martie 2019

Cristina Nicolae – psiholog clinician, psihoterapeut experiențial, cu formare în psihosexologie, Psiholog Fundația Inocenți – Romanian Children’s Relief

E-mail: cristinanicolae004@gmail.com / cristina.nicolae@inocenti.ro

Tel: 0755/698.936