Familia şi relațiile de ataşament
Familia nucleară – părinții – reprezintă adesea sursa primară de reziliență a copilului. Când însă aceştia sunt la rândul lor traumatizați sau copleşiți, ori sunt cei care au provocat trauma copilului, se apelează la familia extinsă, pentru a identifica acele persoane care pot oferi suport copilului aflat în criză. Pentru aceasta, este utilă realizarea genogramei, cu marcarea acelor persoane care sunt cele mai importante pentru copil şi îşi pot asuma statutul de persoane de referință/figuri de ataşament.
Caracteristicile demografice ale membrilor familiei (vârstă, statut socioeconomic, nivel de educație) afectează răspunsul particular la criză sau traumă: de exemplu, în familiile sărace, mediul este adesea departe de a fi suportiv şi securizant pentru copil.
O categorie particulară de persoane care pot deveni figuri de ataşament sunt acei „first responders”, „îngerii salvatori”, primii adulți cu care se întâlneşte copilul şi care îl salvează din situația critică. Probabil impactul acestora este atât de mare deoarece ei induc securitate copilului, transmițând ideea unui adult pe care te poți baza în momente dificile.
Şcoala/prietenii/ suportul comunitar
Dincolo de cercul familial, şcoala/prietenii pot reprezenta un refugiu sau dimpotrivă o sursă de amenințare pentru copil, în funcție de cât de confortabil se simte el în mijlocul tovarăşilor săi de vârstă, respectiv de preponderența relațiilor pozitive sau negative (de respingere, ostracizare) cu aceştia. La rândul său, comunitatea poate fi în sine o sursă de insecuritate şi amenințare pentru copil, sau dimpotrivă poate fi o sursă de valori alternative, mai ales prin intermediul unor programe extracuriculare, desfăşurate sub monitorizarea unor adulți care sunt deopotrivă protectori şi modele pozitive. Din păcate asemenea programe extracuriculare sunt rare mai ales în mediile dezavantajate.
Atât factorii individuali cât şi cei de mediu pot fi factori de risc sau de reziliență. De aceea, este importantă cunoaşterea şi exploatarea lor în abordarea terapeutică individualizată.
Sursa: „1, 2, 3…Paşi în reabilitarea copilului care a suferit o traumă. Ghid pentru terapeuți”, Mighiu C. (coordonator), Benga, O., & Muntean, D., 2009, Editura Spiru Haret Iaşi.
