Site de psihologie

Experimentul monstru

În anii 30, bâlbâitul este considerată o afecțiune genetică. Adică, fiind cauzată de factori genetici, oamenii de știință credeau că nu există un remediu și că, de asemenea, căutarea unuia era un proces inutil. Wendell Johnson credea că teoriile curente sunt greșite și, pentru a demonstra asta, a efectuat un experiment care a fost denumit ulterior „Experimentul monstru”.

În 1939, patologul Wendell Johnson şi studentul său absolvent Mary Tudor, de la Universitatea din Iowa, au efectuat un experiment pe 22 de copii orfani.

Experimentul a implicat plasarea copiilor în grupuri experimentale şi de control. Un grup de copii a primit o terapie de vorbire pozitivă, fiind lăudaţi pentru fluenţa lor. Celălalt grup de copii a primit terapie negativă, fiind criticat aspru fiecare defect sau imperfecţiune din vorbire şi spunându-li-se constant că sunt bâlbâiţi. Mulţi dintre copiii care au primit terapia logopedică negativă, chiar dacă vorbeau normal, au suferit efecte psihologice grave, iar vorbirea le-a fost afectată pentru tot restul vieţii.

Rezultatele experimentului nu au fost niciodată publicate, iar cei douăzeci și doi de copii au aflat că au fost implicați într-un experiment abia șaizeci de ani mai târziu, când un ziar a dezvăluit întreaga operațiune.