Epistemologia psihiatriei și terapiei Gestalt constituie diferențe substanțiale în ceea ce privește tema experienței depresive. Perspectiva psihiatrică asupra depresiei începe cu recunoașterea unei modificări a stării pacientului, ceea ce presupune o creștere necontrolată a unei stări negative, de disconfort, a acestuia. Acest fapt explică felul în care mania este tratată ca fiind la polul opus depresiei, deoarece ambele sunt privite din direcția apariției unei modificări a stării de spirit a pacientului. Atenția, în psihiatrie, se pune pe această stare alterată, însă nu pe conținutul stării sau energia redusă a pacientului.
Interpretarea și înțelegerea experienței depresive din perspectiva Gestalt reformulează acest concept având ca punct central energia spre contact. Deoarece starea de spirit (mood-ul) este un concept ce se referă strict la persoană, și foarte puțin la felul în care acesta intră în contact cu mediul. Prin această lupă asupra relației și energiei investite în contact, depresia se definește ca o lipsă a sensului pentru care persoana ar iniția experiențe cu mediul înconjurător, o tulburare a energiei, interesului dintre persoană și mediu.
În încercarea de a defini experiența depresivă este important să cunoaștem și să definim experiența fericirii, un fenomen asupra căruia filosofia și psihologia a stăruit adesea. Definirea fericirii și a absenței acesteia presupune să definim însăși ființa umană, cu stările de sănătate și boală, precum și evoluția aspectelor etice ale acesteia. După cum însuși Freud menționa în lucrarea sa Civilization and Its Discontents (1929), avem nevoie să renunțăm la propria fericire pentru a obține siguranță (control asupra propriilor dorințe, subminarea libidoului, etc). Această idee prezintă o ruptură între nevoile individuale și cele sociale (apud Francesetti et al., 2015).
Cele două școli filosofice de gândire: umanistă și fenomenologică au creat o punte pentru a conecta aceste două polarități; Sartre a propus o relație dialectică natură-cultură, în care dorința reprezintă un apel al transcenderii, fundamental pentru multe categorii de ființe, a conștiinței de a fi incomplet. Lacan a vorbit despre dorința de a fi dorit, instituind prin aceasta o etică a relaționării bazate pe incertitudine. Heidegger susținea că dorința este implicită în planificarea naturii umane. Adăugarea dimensiunii temporale marchează un punct de referință între analiza dorințelor trecute și dorința înțeleasă ontologic ca făcând parte din planificarea naturii umane, precum dorința de a fi dorit a lui Lacan, adică acea siguranță ce apare într-un câmp al apartenenței și reciprocității (apud Francesetti et al., 2015).
Această schimbare de paradigmă asupra experienței depresive, de la legăturile cu experiențe trecute ale unor dorințe frustrate, la cea mai puțin legată de frustrare, ce presupune renunțarea dorinței de a fi dorit, persoana deprimată nu își mai dorește să fie dorită sau iubită, în ciuda frustrărilor, ne permite să apreciem experiența depresiei pentru ceea ce este ea, fără a încerca să o explicăm sau acceptăm. Astfel, tratamentul psihoterapeutic pentru această modalitate de a fi în și cu lumea, presupune a fi aproape de cei care nu vor să fie doriți, care nu au nici o ambiție către schimbare, căutând în același timp un fir care poate conecta viața pacientului de cea a terapeutului. Prin urmare, opusul experienței depresive nu este fericirea, ci speranța. Fericirea nu este doar experiența următoare realizării unui scop, dar și o experiență legată strâns de speranță. Cercetări recente în domeniul neuroștiințelor (Gallese, 2006) precum și teoria revoluționară a lui Daniel Stern (2010) confirmă faptul că ceea ce produce mișcare în relațiile umane este perceperea unei mișcări a intenționalității celuilalt, creierul nostru fiind astfel conceput pentru a dezvolta empatie față de intenționalitatea celuilalt. Speranța reprezintă o experiență a empatiei față de această mișcare percepută în celălalt, o participare vie la mișcarea vieții. Speranța înflorește atunci când iubirea unui îngrijitor care recunoaște mișcarea de intenționalitate a celui iubit (Spanguolo Lobb, 2009a) generând în schimb o experiență plină de încredere și deschidere în persoana care percepe această iubire. Persoana deprimată nu mai simte iubirea celorlalți, pierzându-și sensibilitatea față de mișcarea celuilalt și nemișcându-se, în schimb, către el/ea.
Depresia ca tulburare conține o gamă vastă de experiențe, cuprinzând situații, stări, trăiri mai mult sau mai puțin severe care fac parte din viață. Toate tipurile de suferințe apar ca o figură (un gestalt) prin care experiența subiectivă a durerii, suferinței, se exprimă pe sine într-o formă unică și specifică. Astfel, definim și înțelegem depresia într-o manieră fenomenologică, nu din credința că acest concept există separat de singularitatea situației de viață și deseori insondabilele adâncimi ale câmpului relațional, ci pentru a poziționa această figură a suferinței înapoi în viața unică și singulară din care a apărut (Francesetti et al., 2015).
Din punct de vedere fenomenologic, tot ceea ce există atunci când vorbim despre experiența depresivă, este unicitatea manifestării ei într-un anumit moment, într-o relație specifică, într-un context unic. Această înțelegere asupra conceptului de depresie, dezvăluie o suferință într-un câmp mult mai extins care preexistă individului și care este actualizată aici și acum, în sesiunea terapeutică. Acesta este primul pas către a reînființa unicitatea fundamentală a experienței depresive, pentru ca mai apoi să ne întoarcem către ceea ce numeam depresie sau experiență depresivă și să ne focusăm atenția asupra relației, ci nu persoanei (Francesetti et al., 2015). În termeni fenomenologici, mai degrabă se vorbește despre unitatea eu/lume, decât despre unitatea organism/mediu, sau după cum propune Dan Bloom, unitatea sine/lume (Bloom, 2011). Studiile din neuroștiințe confirmă faptul că există un nivel pre-predicativ al experienței în care organismul și mediul nu sunt percepute ca fiind separate. Din acest punct de vedere, ceea ce unește, punctul comun al tuturor experiențelor depresive este identificat în sentimentul lipsei de speranță, al înfrângerii, trăite în încercarea de a ajunge la celălalt, încercarea de a fi în contact (Francesetti et al., 2015).
Înțelegerea persoanei care experimentează depresia se realizează ținând seama de faptul că simptomele sale sunt ori o expresie a suferinței individuale, sau alternativ ele sunt o manifestare a ceea ce se întâmplă în dimensiunea relațională. Prima propunere subliniază aspectele intrapsihice și individuale ale suferinței, ceea ce constituie o bază suficientă pentru a recomanda tratament farmacologic sau psihoterapie centrată pe reducerea intensității simptomului. Cea de-a doua propunere, privește experiența depresivă ca un cadru semnificativ care emerge din câmpul relațional cu care persoana vine în terapie (apud Francesetti et al., 2015). Prin câmp relațional se înțelege orbita experiențelor și posibilităților prezente în relația co-creată dintre client și terapeut. Acest câmp include sau exclude, în funcție de elementele prezente în câmp și aspectele care i-au dat o anumită formă de-a lungul timpului. Această centrare pe ceea ce se întâmplă în câmpul relațional nu este una simplă, deoarece întreaga mașinărie culturală ne conferă o viziune obiectuală asupra individului separat de câmp, mai degrabă decât ca pe o proprietate emergentă a însuși câmpului (Francesetti et al., 2015).
Lipsa entuziasmului și nevoia de suport se pot observa în procesul terapeutic cu o persoană ce trăiește într-un câmp al experienței depresive. Acesta nu poate conține doar cuvinte, interpretări, auto-înțelegere, în a face conștient tot ceea ce este inconștient, iar cercetările din domeniul neuroștiinței vin și susțin acest argument (Gallese, 2006, Damasio, 2010). Este important ca persoana să reînvețe acest dans dintre entuziasm și suport, un dans al entuziasmului copilului în relație cu acceptarea și suportul matern, dintre frica de a risca și suportul acestuia, dintre mișcarea spontană, vitalizată către celălalt și răspunsul mai mult sau mai puțin relaxat, prietenos și vital pe care celălalt ar putea să îl ofere în schimb (apud Francesetti et al., 2015).
Margerita Spagnuolo Lobb susține faptul că în câmpul terapeutic fenomenologic, ea caută să păstreze intenționalitatea, mișcarea către speranță și tensiunea inerentă asupra viitorului incert. În experiența clinică, ceea ce iese în evidență în relația cu persoana cu experiență depresivă este o rigiditate, o fixație evidențiată prin repetarea experiențelor și absența evoluției ce transformă. Această fixare apare atunci când echilibrul dintre entuziasm și suport, resimțit în orice situație de contact nouă și semnificativă, este blocată. Figura fixă emerge dintr-un câmp experiențial care aparține atât pacientului cât și terapeutului, iar mișcarea rezidă chiar sub acest câmp fix, scopul psihoterapiei fiind acela de a căuta, susține și încuraja această mișcare deoarece acesta este scopul, nu chiar evident, al evoluției terapeutice (apud Francesetti et al., 2015).
Tot Margerita Spagnuolo Lobb numește acest tip particular de mișcare din procesul terapeutic now-for-next, un concept fundamental, descris în cartea sa Now-for-next în psihoterapie. Abordarea gestalt în societatea postmodernă (2014), ce descrie încrederea pe care terapeutul este necesar să o aibă în mișcarea intențională (pentru conceptul de intenționalitate vezi cartea Margeritei) a pacientului. Accentul se pune pe acest suport oferit în terapie nu materialului cu care vine pacientul, ci mai de grabă mișcării intenționale care animă procesul, acea tensiune către schimbare. Terapeutul care privește cu entuziasm fiecare mișcare, vede în pacientul deprimat acea direcție potrivită pentru a oferi suport și încredere în faptul că persoana este deja în căutarea unei noi modalități de a fi. Descoperirea acestei mișcări noi, pline de armonie, în felul în care persoana respiră, privește, își mișcă corpul, reprezintă delicatețea cu care terapeutul surprinde, dintre toate aceste mișcări, una sub care mocnește focul entuziasmului, cu o armonie subtilă prin care pacientul vine în contact cu terapeutul.
Resurse bibliografice:
Bloom, D. (2011). Sensing Animals/Knowing Persons: A Challenge to Some Basic Ideas in Gestalt Therapy. In: T. Levine Bar-Yoseph (Ed.), Advanced Gestalt Therapy. New York: Routlegde
Damasio, A. (2010). Self Comes to Mind: Constructing the Conscious Brain. New York: Pantheon Books
Francesetti G., Gecele M., Roubal J. (2014), Aplicații clinice ale psihoterapiei Gestalt: de la psihopatologie la estetica procesului de contact, Gestalt Books, București
Frencesetti G., Spagnuolo Lobb M. (2015), Absence is the Bridge Between us. Gestalt Therapy Perspective on Depressive Experiences, Gestalt Therapy Book Series, Siracusa Italy
Spagnuolo Lobb M. (2009a), Cocreation and the Contact Boundary in the Therapeutic Situation, în D. Ullman and G. Wheeler (Eds.), Cocreating the Field: Intention and Practice in the Age of Complexity. The Evolution of Gestalt Series, vol. 1. New York: Routledg, Taylor and Francis for Gestalt Press, pp. 101-134
Spagnuolo Lobb M. (2014), Now-for-next în psihoterapie. Abordarea Gestalt în societatea postmodernă, Gestalt Books: București
Wheeler G. (2000a), Beyond Individualusm: Toward a New Understanding of Self, Relationship and Experience, The Analytic Press/Gestalt Press, Hillsdale NJ
Despre autor:
Sunt Daiana-Cătălina Albeanu, om pasionat de viață, de conexiunea dintre toate elementele vii, ce transcede spațiul și timpul. Sunt psiholog clinician cu drept de liberă practică, consilier psihologic în metoda experiențială și psihoterapeut Gestalt în proces formativ. Descopăr că drumul meu profesional apare undeva la granița dintre psihoterapie, terapii corporale, dans, yoga și artă. Toate aceste domenii conexe specific umaniste pot susține integrarea și autocunoașterea. De asemenea fac parte din echipa TerraPsy Center – comunitate pe care te invit să o descoperi atât virtual cât și real.
Dacă articolul meu a trezit ceva în tine, scrie-mi un feedback: albeanudaiana@gmail.com
Mă găsești și aici: 0756/230.244
