Site de psihologie

Eu

Eu – persoană conştientă şi afirmată. Conştiinţa unităţii personale se edifică o dată cu creşterea. La sfârşitul primului trimestru de viaţă, noul-născut îşi foloseşte mâinile pentru a explora lumea exterioară şi propriul corp, pe care începe să-l descopere, în felul acesta se stabileşte o primă distincţie între Eu şi non-Eu, distincţie pe care înţărcarea o va face şi mai evidentă. Spre vârsta de doi ani, dacă este aşezat în faţa unei oglinzi, el îşi surâde fără a înţelege că este vorba de el însuşi. Numai peste un an el începe a se servi de pronumele eu sau mine şi să se opună semenului din simpla plăcere de a-şi afirma personalitatea. Mai târziu, Eul continuă să se elaboreze sub dubla influenţă a maturizării şi a condiţiilor socioculturale şi afective. În terminologia psihanalitică, „Eul” (traducerea lui das Ich din germană) desemnează sediul şi ansamblul motivaţiilor şi actelor unui individ care condiţionează adaptarea sa la realitate, îi satisfac trebuinţele şi rezolvă conflictele datorate unor dorinţe incompatibile. În actele vieţii curente, această funcţie se exercită pe planurile conştient (procese intelectuale) şi inconştient (punând în joc mecanismele de apărare). Eul nevrotic este slab; el este incapabil să rezolve conflictele interioare ale persoanei (cerinţe impulsionale opuse conştiinţei morale sau realităţii), ceea ce îl angoasează şi îl face să adopte tot felul de comportamente paradoxale (rituri obsesionale, sinucidere etc).

Eu ideal – perfecţiune a Eului. Freud atribuie psihanalizei un plan bine definit: „să faciliteze Eului cucerirea progresivă a Sinelui”. Trecerea de la Sine la Eu se face pe două căi diferite. Prima este directă, pe când cea de a doua trece prin Eul ideal care, în parte, constituie o „formaţiune reacţională împotriva proceselor instructive ale Sinelui”. După D. Lagache, Eul ideal se poate defini ca un ideal de atotputernicie personală, de invulnerabilitate, rezultat din narcisismul primar al copilului.

Accesați: Dicționar de psihologie