Sari la conținut

Dislexie

Dislexie – tulburare privind învăţarea cititului. În mod obişnuit, un copil de şase ani învaţă să citească fără dificultate. Dar mulţi şcolari, inteligenţi (10%, după B. Hallgren) nu reuşesc să o facă. Sănătoşi la minte, neprezentând nici o deficienţă senzorială (miopie, surditate…) sau motorie, cu o frecvenţă regulată la clasă, ei nu reuşesc, în pofida eforturilor lor şi ale învăţătorilor, să citească fără poticneli: inversează silabele (caramad în loc de camarad, a corobî în loc de a coborî etc.) şi mutilează cuvintele şi frazele până la a le face de nerecunoscut. Deficienţi la citit, deficienţi la ortografie, ei se descurajează, neglijează celelalte materii, devin elevi dezabuzaţi, dezgustaţi de eşecurile lor. Unii se revoltă, alţii se deprimă sau adoptă o atitudine de nepăsare. Prin consecinţele sale sociale şi psihologice, dislexia constituie o importantă problemă pedagogică, pe care este necesar să o aprofundăm. Cauzele acestei „infirmităţi sociale” (J. Boutonier) sunt rău cunoscute. Dificultăţile lateralizării, ale orientării în spaţiu (a şti unde este dreapta şi unde este stânga, deasupra şi dedesubt etc.) sunt fapte frecvente, la fel ca stângăcia contrariată, ceea ce i-a făcut pe unii autori să spună că această tulburare este legată de organizarea cerebrală, de o predominanţă a emisferei drepte. Alţi cercetători însă (J. de Ajuriaguerra) cred că ar fi mai degrabă vorba de lipsa motivaţiei de a învăţa, de o absenţă a curiozităţii intelectuale, în realitate, dacă în dislexie găsim adesea factori afectivi asociaţi cu dificultăţi de organizare spaţio-temporală, nici unul dintre aceşti factori nu-i sunt proprii. Avem de-a face cu un fenomen ale cărui cauze sunt complexe, în parte ereditare, în parte afective şi, într-o cantitate deloc neglijabilă, pedagogice; s-a putut constata, într-adevăr, că cu cât învăţătorul este mai experimentat, cu atât mai puţini dislexici găsim în clasa sa (E. Malmquist). Unele cazuri de dislexie se ameliorează spontan, spre opt sau nouă ani; altele, dimpotrivă, lasă serioase sechele. La reeducare se poate recurge indiferent de vârstă. Scopul nu este o nouă învăţare a cititului, ci modificarea sistemului de gândire al şcolarului. El trebuie în primul rând învăţat să-şi organizeze spaţiul şi timpul prin exerciţii adecvate. Dar nici un fel de reeducare nu reuşeşte fără participarea activă a părinţilor şi învăţătorilor, care au a-şi modifica îndeosebi atitudinea. În loc de a-l hărţui şi de a-l ocărî pe şcolar, important este să fie redusă anxietatea, să fie reabilitat, încurajat. De preferat este, însă, să se evite de la bun început această tulburare. Lucrul acesta este posibil în măsura în care copilul este pus în mod prematur să înveţe să citească (înainte de şase ani) şi dacă nu se aşteaptă agravarea tulburărilor observate, ci se intervine reeducativ din primul moment. Dacă, după primele două luni de exerciţii, şcolarul nu izbuteşte să-şi depăşească dificultăţile, este util ca el să fie prezentat la o consultaţie specializată.

Accesați: Dicționar de psihologie