Meniu Închide

Despre criză, pierdere și creștere

„Pentru a fi creativi, e necesar să devenim liberi.” Joseph Zinker

Viața unui bebeluș, ce descoperă lumea târându-se prin ea, este compusă din elemente precum picioarele celor din jurul lui, mobilă, covor, podea. Podeaua este elementul ce îi oferă suport deplin pentru a-și menține corpul în această poziție. Cu timpul, copilul deprinde structura internă a coloanei și mușchilor suficiente pentru a face un pas înainte: se ridică în poziție verticală. Încurajat fiind de cei din jurul său și preluând posturile modelelor sale, copilul începe să exploreze viața bipedă. Acum câmpul său vizual se extinde, căci vede în jurul său la distanțe mai mari. Astfel, mediul din care el face parte capătă o altă formă. Acest proces continuu al dezvoltării presupune curajul inerent și natural al copilului de a abandona confortul modului prezent de a fi în lume, pentru un altul nou și necunoscut. Transformarea pruncului nu se încheie niciodată. Ulterior el este condus către mediul școlar și social, unde, fiind nevoit să părăsească siguranța căminului său și grija constantă a mamei, va găsi maniere de a se adapta contextului de grădiniță sau școală, cu alți copii și adulți (momentan necunoscuți). Același proces al desprinderii este valabil și pentru mama sa. Aceasta, la rândul ei, este nevoită să elibereze copilul de sub protecția și grija sa permanente și să se încreadă atât în capacitățile copilului cât și în siguranța mediului.

A fi dispuși să renunțăm la modalitățile vechi de a exista reprezintă esența creșterii și dezvoltării, iar noi oamenii-ființe vii- avem o tendință inerentă către creștere. Astfel mișcarea prin viață către moduri complete de a fi, presupune renunțarea la ceea ce este familiar, sigur, confortabil și ușor. Trăim deci explorăm, căutăm, ne dorim, avem nevoie. Toate aceste aspecte către care tânjim, pot fi împlinite prin renunțarea, separarea sau reformularea propriilor experiențe și contexte de viață actuale. Procesul renunțării la vechi creează teren fertil pentru apariția noului. A renunța este departe de a fi simplu. Nu putem spune că aruncăm ceva și cumpărăm altceva nou în schimb (deși societatea noastră se bazează din ce în ce mai mult pe acest tip de comportament). Din contră, drumul este dificil și presupune integrarea continuă a trecutului (felul în care știu că sunt) în experiența prezentă de viață (nevoia mea prezentă). Corpul nostru se află într-o continuă tranziție din ziua în care ne naștem și până în cea în care murim. Fluxul, schimbarea, modificarea, dezvoltarea, creșterea, sunt toate stări ce descriu procesul materiei organice. Trecem din copilărie în adolescență, apoi prin tinerețe ajungând la maturitate. Călătorim și transformăm relațiile cu părinții, frații, prietenii, partenerii. Ne privim în poze vechi și vedem cum ne-am transformat corporal. De la aspectul fizic, la percepția propriului corp sau organelor interne, totul se schimbă. Cu fiecare pas prin viață, mergem către o devenire, pășim în ea, o explorăm și apoi continuăm drumul. Niciodată la fel, mereu diferit!

Criza reprezintă însăși acest moment de trecere. Provocăm și suntem provocați de posibilitatea unei deveniri, ce poate fi uneori incertă. Riscul de a ne lăsa purtați pe acest traseu, poate presupune schimbări ale întregii noastre structuri ca persoană. Un eveniment de viață major, o pierdere, o nouă viață, începuturi și sfârșituri. A permite unei experiențe să ne transforme poate fi înfricoșător și stimulator în același timp. Putem ajunge să ne simțim străini de noi înșine, de cei din jurul nostru. Ceea ce avea sens până ieri, azi e derizoriu. Și atunci apar întrebări existențiale: „Cine sunt?”, „Ce caut aici?”, „Ce rost are?”- pentru că, asumându-ne riscul schimbării, nu mai suntem ceea ce credeam. Aceasta este experiența crizei: undeva la intersecția dintre siguranță și dezvoltare personală. Vechiul mod de a fi nu ne mai este de folos și cu toate astea, e atât de familiar încât ajungem uneori să rămânem înghețați și solidificați în el, pentru că detașarea nu este simplă. A alege să trăim criza cu deschidere și un strop de încredere, înseamnă să ne dăm șansa de a simți contactul cu deplinătatea pierderii. În felul acesta deprindem abilitatea de a ne schimba în perioada de criză, de a ne adapta și transforma pentru ca un nou sens al vieții și înființării să apară. Tillich îl numește „curajul de a fi” iar Zinker modifică puțin expresia și îi spune „curajul de a deveni”. Această atitudine și aptitudine necesară pentru a fi pe deplin în acord cu noi și viața din care facem parte, încrezători și ceva mai înțelepți în fața evenimentelor de criză.

Avem nevoie de siguranță precum avem nevoie de creștere, auto-actualizare și întregire. Între aceste două nevoi vii se poate trasa o axă cu două extremități: TENDINȚA DE A RĂMÂNE AGĂȚAȚI (clinginess) într-o manieră nevrotică, sufocantă, rigidă și TENDINȚA DE A NE ELIBERA (let go). Cu toții ne situăm undeva pe această axă, uneori către extrema rigidă, alteori către extrema eliberatoare, în funcție de situații și de resursele noastre interioare.

  1. Tendința de a rămâne agățați se resimte ca o înghețare, o strâmtorare a viziunii, unde intelectualizarea exagerată și nevoia neapărată de structură poate crea iluzia controlului. Contactul cu mediul este superficial, iar orice etapă în viață care necesită schimbare este întâmpinată ca o dificultate ce trebuie eliminată, dorindu-se ca lucrurile să rămână la fel ca și până acum, ca nimic să nu se schimbe. În acest caz poate apărea disocierea (înstrăinarea și negarea acelei părți din interior care este deschisă și receptivă către schimbare), stresul și negativismul, unde justificările acoperă și amorțesc receptivitatea persoanei. Controlul reprezintă o altă încercare de a organiza și structura până în cel mai mic detaliu, raportat la structuri din trecut ce trebuie să rămână la fel. Corpul înțepenește sau amorțește, apar dureri și disconfort, sensibilitatea simțurilor scade. Orice este nou, este automat încadrat într-o structură deja cunoscută, fără să i se ofere ocazia de a fi primit așa cum este. De aici pot genera preconcepții, prejudecăți (rasism, sexism, etc), respingerea, ura sau aversiunea. Practic viața este pusă în cutii bine împachetate, unde necunoscutul nu are loc, decât dacă se încadrează. Nevoia este aici de a deține controlul, de a seduce, captura, sufoca și reține. Iubirea nu poate fi resimțită la adevărata sa intensitate, deoarece a iubi presupune a lăsa pe celălalt să fie așa cum este și a-l iubi pentru asta. În acest caz, persoana are nevoie să posede, să-l transforme pe celălalt până ce devine potrivit și suficient de controlabil, căci doar așa poate continua să se simtă în siguranță. Iubirea devine astfel toxică și distructivă, iar consecința este singurătatea și abandonul.
  2. Tendința către eliberare se resimte ca o gură de aer proaspăt într-o dimineață la munte, unde noul este primit cu entuziasm și curiozitate. Emoțional liberi, respectând fluxul natural al schimbării, oamenii aflați către acest capăt al axei sunt deschiși si au curajul de a merge către necunoscut. Contactul este imediat și intim. Experiența schimbării se resimte în totalitate pentru că i se permite să existe și să cuprindă întreaga existență. Percepția asupra lumii exterioare și celei interioare este vie și conectată. Respirația este fluidă și legată, corpul viu și simțurile la capacitate maximă. Fiecare eveniment este văzut, auzit, atins, simțit în totalitate, astfel că receptivitatea la efectele schimbării este completă. A fi în viață este similar cu traseul apei printr-un râu (recomand Hermann Hesse-Siddhartha). Nevoia de a controla noul și incertul nu este prezentă. Din contră, experiența vagului este primită ca făcând parte din fluxul natural al vieții. Așa cum Rufus Day descrie foarte frumos „el (omul liber) cunoaște impermanența tuturor manifestărilor”. Viața și moartea sunt primite deoarece ele sunt expresia vie a transformării continue. Persoana înțelege că ceea ce trăiește azi, poate să nu mai fie mâine, iar asta nu o sperie, ci o încurajează să rămână liberă și neatașată (a nu se confunda neatașarea cu lipsa iubirii sau empatiei). Corpul rămâne flexibil, mersul precum un dans  și gesturile ondulate, viața este privită din toate unghiurile sale de manifestare. Iubirea este întreagă deoarece persoana abandonează nevoia de a se agăța și îl lasă pe celălalt să fie, descoperindu-l sub noi forme în fiecare zi (de aici și raritatea rutinei sau lipsei de pasiune). Viața devine pasageră și tranzitorie, călătorie limitată unde persoana nu simte nevoia să facă poze, ci mai degrabă trăiește momentele și apoi le dă drumul, fără să se agațe de un trecut iluzoriu.

Societatea zilelor noastre ne oferă posibilitatea de a fugi de această expresie a vieții: transformarea. Putem să negăm vârsta pe care o avem prin operații și haine, putem să negăm sentimentul izolării și pierderii prin activități menite tocmai să umple timpul, să umple golul din noi. A rămâne în structuri vechi și familiare se poate face fără efort: căci „așa spune tradiția”. A depăși tendința către rigiditate și siguranță pentru a traversa criza prin imprevizibil și necunoscut, necesită curaj. Siguranța zilelor noastre este o consecință a negării fricii și terorii, insatisfacției și înstrăinării. Mulți dintre noi preferă să fugă de aceste realități interne și au unde: muncă exagerată, filme, petreceri, alcool, droguri, călătorii, schimbări de look, schimbări de parteneri, toate ne ajută să evadăm. Avem multe posibilități de fugă, toate sunt frumos împachetate și promovate astfel încât să ofere iluzia schimbării. Experiența personală mi-a arătat că acolo unde este confort, lucrurile nu se mișcă.

Nu pledez pentru o existență dependentă de adrenalină și pericol, în schimb pledez pentru o mai mare sensibilitate față de tendința vie către schimbare, pe care o resimțim sub diverse forme atunci când acolo unde ne aflăm, nu mai este de actualitate. Poate fi o relație, un job, un obicei, un mod de a gândi sau percepe viața, o dependență, orice se repetă și cu timpul își pierde din calitate, ba chiar devine blocant, conflictual. Descriem anxietatea ca pe ceva negativ, însă ea este o componentă esențială a deschiderii către nou deși cei mai mulți dintre noi o percep ca pe o teamă ce trebuie tratată și alungată. În anxietate regăsim nevoia de schimbare și creștere, dar și teama că nu putem susține acest proces. Poate că ajută să cunoaștem naturalețea și biologia vieții pe pământ, pentru a înțelege mai bine acest fenomen al tranziției. Așa este, ne riscăm, dar o facem deoarece a rămâne fixați în tendința veche începe să ne afecteze viața, încât suntem mereu în conflict, nefericiți, critici, duri și greu de iubit. Anxietatea reprezintă produsul inevitabil al desprinderii de ceea ce este sigur și cunoscut (dar și hiper-consumat) și transcenderii în necunoscutul pasager al vieții. Dându-ne voie să simțim ceea ce ne transmite anxietatea, avem șansa să asimilăm nevoia de transformare. Atitudinea de a (ne) elibera și încrede în viață este un proces al creației, prin care ne restructurăm și devenim un element nou. Nu sunt puține mărturisirile oamenilor ce au trecut printr-un astfel de proces personal de creștere. Aceștia vorbesc despre schimbarea semnificației dintr-o experiență dureroasă (pierdere, boală, despărțire, înstrăinare, blocaj, nefericire) într-una de creștere, fără de care nu ar fi reușit să se cunoască în completitudine și să se simtă, din nou, vii.

Vreau să închei prin a sublinia faptul că atât tendința de a rămâne agățați cât și tendința de a (ne) elibera, sunt prezente și importante pentru a exista. Avem nevoie de o doză de structură (în special în societatea contemporană) pentru că altfel ne-am dezintegra în particule și ne-am împrăștia (atât la propriu cât și la figurat) prin mediu. La fel cum avem nevoie de flexibilitate, această calitate de a fi fluizi, maleabili și încrezători în viața ca o călătorie prin spațiu-timp. Avem nevoie de creștere și dezvoltare personală, pentru că fiecare dintre noi este contribuabil direct al felului în care societatea există. Noi suntem schimbarea și doar prin noi societatea poate să se schimbe în direcții sănătoase.

Resurse bibliografice: 

Zinker  J.C., Hallenbeck C. E., (2010),  Notes on Loss, Crisis and Growth,  The Journal of General Psychology, Cleveland,

Despre autor:

Sunt Daiana-Cătălina Albeanu, om pasionat de viață, de conexiunea dintre toate elementele vii, ce transcede spațiul și timpul. Sunt psiholog clinician cu drept de liberă practică, consilier psihologic în metoda experiențială și psihoterapeut Gestalt în proces formativ. Descopăr că drumul meu profesional apare undeva la intersecția dintre psihoterapie, terapii corporale, dans, yoga și artă. Toate aceste domenii conexe, specific umaniste, ce pot susține integrarea și autocunoașterea. Fac parte din echipa TerraPsy Center – spațiu pe care te invit să îl descoperi atât în plan virtual cât și în realitate.

Dacă articolul meu a trezit ceva în tine, scrie-mi: albeanudaiana@gmail.com

Mă găsești și aici: 0756/230.244