Depresie

Depresie – stare morbidă, mai mult sau mai puţin durabilă, caracterizată îndeosebi de tristeţe şi de o scădere a tonusului şi energiei. Anxios, dezgustat, descurajat, subiectul deprimat este incapabil să înfrunte cea mai mică dificultate, fiind de asemenea lipsit de orice iniţiativă. El suferă din cauza neputinţei sale şi are impresia că facultăţile sale intelectuale, mai ales atenţia şi memoria, sunt degradate. Sentimentul de inferioritate care rezultă de aici îi sporeşte şi mai mult melancolia. În afară de depresiile constituţionale, relativ puţin numeroase, se disting depresii reacţionate în faţa dificultăţilor vieţii (conflictul cu un superior ierarhic, cu soţul/soaţa, cu copiii; pierderea unei fiinţe dragi, a unui loc de muncă; exil, singurătate etc). Surmenajul, un regim alimentar prea sever, micşorarea zilei (Rosenthal, 1985) pot determina de asemenea o depresiune nervoasă. Potrivit datelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (O.M.S.), 5-10% din populaţia mondială ar prezenta tulburări depresive. În Franţa, potrivit unui sondaj al Institutului Francez de Opinie Publică (I.F.O.P.), realizat în 1987, ar exista 6-7 milioane de persoane afectate de acest sindrom. Cele mai afectate sunt femeile măritate din clasa muncitoare (60%) şi persoanele care au un nivel de instruire superior (cadre didactice, personal administrativ, şefi de întreprindere), de vârstă matură (între 45 şi 54 de ani). Depresia există şi la copii. Ea se manifestă, în general, printr-o dereglare de dispoziţie (plictiseală, dezinteres, indiferenţă) şi tulburări de comportament (instabilitate, agresivitate, opoziţie, scădere a randamentului şcolar, bulimie sau anorexie, uneori enurezie). Una din cauzele acestor tulburări este necazul suferit de părinţi (dare afară din serviciu, boală etc). Se numeşte depresiune anaclitică (R. Spitz) ansamblul de dezordini fizice şi psihice care se instalează progresiv la copilul mic separat de mama sa după ce a avut cu ea o relaţie satisfăcătoare de cel puţin şase luni după naştere. La început mofturos şi plângăcios, copilul sfârşeşte prin a refuza orice contact uman. Doarme prost, nu mai progresează în dezvoltarea psihomotorie şi pierde din greutate; după trei luni faţa copilului împietreşte într-o expresie de tristeţe, privirea îi este goală, nu mai plânge şi cade într-o stare letargică. Dacă separaţia afectivă nu trece de 3-4 luni, aceste tulburări pot să dispară. Dincolo de acest termen, pronosticul rămâne sumbru.

Accesați: Dicționar de psihologie