Cea mai mare aventură a vieții este căutarea de sine. Această căutare este ca și cum ai avea în față cea mai minunată și înfricoșătoare pădure-labirint. Este ca și cum o parte din tine vrea cu ardoare să intre și să exploreze toate comorile și minunile acestui magic loc, dar o altă parte este speriată și ar vrea să fugă departe…departe. Este dorința de cunoaștere, care presupune înaintarea în necunoscut, acceptarea nesiguranței, capacitatea de a alege spontan pe ce cărare să mergi, prin ce tufișuri înspăimântătoare să străbați nevăzutul, dar cunoscutul. Pentru că oricât de umbroasă și adâncă ar fi propria ta pădure, atunci când îți faci curaj și faci primul pas, o senzație organică de liniște te va cuprinde, vei ști că ești pe drumul cel bun, vei simți asta cu toată ființa ta. Sigur, va rămâne mereu cu tine acea parte care parcă strigă: „pleacă, fugi, du-te pe câmpie, acolo este mai ușor, nu există pericole”. Cei care aleg această cale, este posibil să realizeze la un moment dat că…acea câmpie a fost un deșert și în deșert este ușor să te pierzi, să rămâi fără apă, să trăiești miraje.
Uneori, oamenii rămân blocați la intrarea în pădurea magică, ei sunt efectiv împietriți de cele două voci pe care le simt în interior. „Să intru sau să fug?” Se întreabă ei mereu și mereu… își zic „lasă, poate mâine îmi voi da seama ce este de făcut”. Dar mâine nu vine cu un răspuns, pentru că răspunsul trebuie să vină din interior, nu din exterior. Răspunsul trebuie să fie o alegere, un moment plin de spontaneitate în care corpul, mintea și sufletul să strige: da! și să acționeze.
Este greu să faci alegeri, pentru că orice alegere implică o renunțare. Oamenii nu vor să renunțe la ceva, apare teama că poate nu fac alegerea potrivită, că poate nu o să se descurce cu alegerea aceea. Dar alegeri facem în fiecare moment din viața noastră și implicit trăim o viață plină de renunțări. Este ca și cum fiecare val al mării ar conține alegerea de a atinge malul și renunțarea la mal atunci când se retrage. Fiecare moment din viața noastră cuprinde în el începutul și sfârșitul, fiecare moment se naște și moare în același timp. Clipa de acum este eternitatea mișcătoare, este un flux de nașteri și morți în care ne aflăm și pe care am face bine să îl îmbrățișăm, așa, cu toată fericirea începutului și anxietatea sfârșitului. Accept acest moment așa cum este el! Atât de simplu, fără efort, precum respirăm.
De multe ori ne luptăm cu noi înșine. Ne este frică și vrem să ne treacă, ne doare și vrem să ne vindecăm. Vinovăția este lupta pe care omul o duce cu sine, este agresivitate împotriva propriului suflet. Ne biciuim singuri cu propria noastră minte. Mintea este vicleană, este precum o vulpe, poate este chiar vulpea din Micul Prinț, cea care trebuie îmblânzită. Trebuie să ne educăm mintea, să o îmbunăm, să o luăm în brațe, mai ales atunci când începe să arunce săgeți otrăvite precum rușine nesănătoasă, gelozie patologică, vinovăție fără motiv, regrete, anxietăți. În aceste momente, mintea are nevoie să fie luată în brațe de către suflet. Și sufletul are nevoie să se conecteze la minte. Părțile din noi au nevoie de iubire și conectare.
Cum ar fi, ca atunci când ne simțim triști, anxioși, rușinați, să ne spunem în minte și chiar cu voce tare: „Accept acest moment, așa cum este el. Mă accept furios/oasă, trist/ă. Accept această experiență așa cum este ea. Aceasta este experiența mea din acest moment”. Să încercăm să stăm pur și simplu cu acea stare, cu acel disconfort pe care îl simțim în interiorul nostru. Să îi dăm spațiu să existe, să îl observăm, să îl iubim, dar să nu ne atașăm de el. Să îl lăsăm să vină, să fim atenți la cum ne simțim cu el, cum ne simțim corpul în acel moment, ce gândim, ce ne vine să facem, ce simțim de fapt, să încercăm să descoperim ce se ascunde dincolo de furie sau anxietate. Să fim observatori, ca și cum am privi o piesă de teatru, să avem grijă ca nimeni să nu fie rănit și să lăsăm piesa să se încheie. Spațiu. Acel spațiu care există dincolo de gând și emoție. Este un spațiu intim, aproape de centru, care lasă loc gândurilor, senzațiilor, emoțiilor, doar să fie. Este un spațiu al păcii interioare, este acasă cu adevărat.
Te invit să te gândești ce înseamnă spațiu pentru tine. Ce locuri, momente, oameni te ajută să te conectezi cu această stare, greu de definit în cuvinte, de pace, de liniște. Pentru unii este natura, yoga, cititul, oameni cu care ai o conexiune intimă, reală, autentică, meditația, pictatul, scrisul, contemplatul, urcatul pe munte, primele minute de după trezire….
Să ne conectăm mai mult la ceea ce ne face bine, să trăim momente de beatitudine. Pentru mine unul dintre aceste momente se petrece chiar acum. Pur și simplu am o stare de fericire liniștită, simt că trăiesc cel mai bun moment al vieții mele, simt o mică vibrație la nivelul inimii, este o emoție interioară caldă și plăcută. Sunt fericită și conectată la lumea interioară și la lumea exterioară, care sunt într-un dans, precum acel val.
Sunt Cristina Nicolae, psiholog clinician și psihoterapeut experiențial, cu formare în psihosexologie. Lucrez ca psiholog în cadrul Fundației Inocenți – Romanian Children’s Relief și ca psihoterapeut în practica privată.
cristinanicolae004@gmail.com, cristina.nicolae@inocenti.ro
0755/698.936
Iunie 2019
