Criza și trauma

Onofrei Anca-Gabriela

Criza și trauma reprezintă două concepte importante din psihologie, care au rol în: dezvoltarea tipului de personalitate al indivizilor, modul în care se raportează la anumite situații, evenimente, numărul relațiilor sociale și dezvoltarea resurselor personale de a face față situațiilor.

I.Criza

1. Conceptul de criză

Criza este o stare de dezechilibru intern, care rezultă în urma agresării persoanei de către un eveniment stresant, perceput de către persoana în cauză ca fiind de o gravitate și noutate ieșite din comun.

O definiție general acceptată a crizei care include elementele esențiale necesare înțelegerii ei este cea dată de Slaikeu, (1990): criza este o stare temporară de reacții emoționale și dezorganizare, caracterizată în principal prin lipsa abilității individului de a face față unei situații particulare folosind metodele uzuale de rezolvare a problemelor și prin posibilitatea unui impact pozitiv sau negativ radical.

Există o serie de factori subiectivi care trebuie luați în considerare și care determină dezechilibrul sufletesc al persoanei în criză: percepția evenimentului traumatizant, suportul emoțional, mecanismele personale de coping.

Evenimentul declanșator al crizei este localizat și generează o schimbare decisivă în viața persoanei, care, în urma dezechilibrului sufletesc acut pe care îl traversează, având în vedere necesitatea elaborării unor noi comportamente, relații, responsabilități, își va remodela noi mecanisme de apărare pentru a putea supraviețui.

2. Modelul crizei

Modelele crizei se referă la explicațiile date reacțiilor de criză care ghidează strategiile și metodele de intervenție folosite. Sunt trei modele principale pe baza cărora sunt explicate reacțiile de criză:

2.1. Modelul cognitiv (Albert Ellis, 1955; A. Beck, 1979; Meichenbaum, 1985)

Asumpțiile fundamentale:

Reacțiile emoționale din timpul crizei sunt determinate de gândurile dezadaptative;
Aceste gânduri pot fi identificate și modificate;
Schimbarea acestor gânduri duce la diminuarea stării de criză;
În starea de criză aceste gânduri distorsionate sunt supraactivate.

2.2. Caplan (1961) propune un model al crizei (imag.1)

Tabel Caplan (1961) propune un model al crizei (imag.1)

Stadiul 1 – situațiile psihotraumatizante minore produc o creștere, de scurtă

durată, a tensiunii emoționale a individului, cu mobilizarea acelor mecanisme de coping care rezolvă situația și duc la restabilizarea stării de echilibru

Stadiul 2 – dacă situația este mai amenințătoare și mecanismele de coping eșuează, apare o creștere a tensiunii emoționale resimtită ca un sentiment de disconfort și anxietate; se depun eforturi conștiente și susținute pentru rezolvarea problemei însă, de multe ori, sunt dezorganizate și eronate
Stadiul 3 – dacă amenințarea este majoră și nu poate să fie rezolvată de mecanismele conștiente puse în joc în cel de-al doilea stadiu, apare o creștere suplimentară a tensiunii emoționale, care mobilizează alte mecanisme de coping; evenimentul supune persoana la schimbarea drastică a principiilor și credințelor după care a funcționat până în acel moment (poate redefini datele problemei de viață cu care se confruntă astfel încât să o poată aborda și rezolva)
Stadiul 4 – se intră doar dacă problema existențială continuă, aceasta antrenând o epuizare completă a resurselor persoanei, o deterioare progresivă și o decompensare psihică, în același timp cu apariția simptomelor de alarmă specifice crizei – depresie, furie, anxietate, abuz de alcool/ droguri/ calmante, jocuri de noroc, suicidul sau homicidal

După 3 ani, Caplan revizuiește modelul propus anterior și reduce numărul stadiilor la 3. Caplan (1964) explică de ce este posibil ca o persoană să dezvolte o stare psihologică aparte, încărcată de emoții, resentimente sau frustrări, pe când altă persoană, aflată într-o situație similară, rezolvă cu succes situația respectivă. Înțelegerea crizei depinde și de înțelegerea mecanismelor normale de coping:

Stadiul 1 – răspunsul imediat, caracterizat prin uimire sau chiar negarea realității
Stadiul 2 – reacția propriu-zisă: anxietate sau tulburare, furie, vinovăție, regresie, inerție, depresie
Stadiul 3 – rezoluția: acceptarea situației și planificarea viitorului

3. Tipuri de criză

Criza maturațională – de dezvoltare – o persoană trece, în decursul vieții, prin mai multe stări de criză (mai multe crize interferează cu ciclurile vieții); acoperă perioada de schimbare definitivă de roluri (de la copil la adult)
Criza situațională – de situație – intervine în momentul în care un eveniment din exteriorul persoanei tulbură echilibrul său psihologic
Criza catastrofică – dezastrele:

–Dezastrele – fenomene care au o dinamică proprie, apar în mod neașteptat și neobișnuit și sunt reprezentate, în general, de tragedii care afectează mai mulți oameni, mai multe familii sau grupuri foarte mari de oameni

–Crizele catastrofice traversează și modelează desfășurarea cronologică a unei etape din viața unei persoane sau a comunității respective, iar uneori, desfășurarea și consecințele complexe ale dezastrelor se împletesc cu destinul a căror existență o marchează

–Identificarea unor trăiri, atitudini și comportamente specifice: panică, oroare, mânie, frică, tulburări de somn, culpabilizarea, izolarea socială, căutarea unor țapi ispășitori, demoralizarea, pierderea încrederii în instituții sau reziliența, altruism

–Evenimentul traumatizant nu face parte doar din memoria individuală, ci și din memoria colectivă, poate reuni și mobiliza grupuri de oameni (supraviețuitorii unor atacuri teroriste, supraviețuitorii lagărelor de concentrare naziste etc.).

II. Trauma

1. Conceptul de traumă

Trauma este definită ca o experiență care aduce în viața psihică, într-un interval scurt de timp, o asemenea creștere a excitației, încât descărcarea sau elaborarea ei în modalitatea normală și obișnuită eșuează, rezultând tulburări energetice durabile (Gottfried & Riedesser, 2001).

Trauma este un eveniment de o deosebită intensitate din viața unui individ care depășește limitele posibilității lui de adaptare, de a da un răspuns adecvat (Neveanu, 1978).

Trauma se caracterizează printr-un aflux de excitații care este excesiv în raport cu pragul de toleranță al unui subiect.

2. Situația traumatică

Trauma este un eveniment sau o experiență? Este vorba despre o categorie obiectivă sau despre una subiectivă? Trauma nu este o calitate inerentă a unui eveniment, dar nici nu este un eveniment ca atare.

Situația traumatică = o interacțiune între perspectiva internă și cea externă, între condițiile traumatice de mediu și desemnările subiective de semnificații, între trăire și comportament. Situațiile traumatice sunt cele la care nu este posibilă o reacție subiectiv corespunzătoare.

Trauma psihică = o experiență vitală de discrepanță între factori situaționali amenințători și capacitățile individuale de stăpânire, care este însoțită de sentimente de neajutorare și abandonare lipsită de apărare și care duce astfel la o prăbușire de durată a înțelegerii de sine și de lume (Gottfried & Riedesser, 2001).

3.Trăirea traumei

În situația traumatică se scot de obicei din vigoare niște reguli ale elaborării normale a experienței
Are loc fie o paralizie (catatonică) și o încremenire sau se ajunge la o furtună de mișcări asemănatoare panicii
Experiențe de totală absorbție în situație
Simptome de depersonalizare (a sta lângă tine)
Simptome de derealizare (nu este realitate, este vis)
Experiențe amnestice, de uitare a momentelor hotărâtoare
Îngustarea câmpului vizual din părțile laterale – „vederea în tunel”

4. Reacția traumatică – faze (Horowitz, 1976)

1. Faza expozitorie peri-traumatică – țipete, teamă, doliu, reacție de mânie

Starea patologică – inundare cu impresii copleșitoare, reacții emoționale care escaladează

2. Faza de negare – cei afectați se apără împotriva amintirilor din situația traumatică

Starea patologică – comportament extrem de evitare, susținut de medicamente/droguri pentru evitarea trăirii durerii sufletești

3. Faza de invazie a gândurilor sau imaginilor mnezice

Starea patologică – trăiri cu gânduri și imagini mnezice ale traumei care se împung

4. Faza de perlaborare – cei afectați se confruntă cu evenimentele traumatice și cu reacția lor personală

Starea patologică – frozen states – stări de încremenire cu simptome psihosomatice, ca senzații corporale false de diferite naturi și pierderea speranței de a putea perlabora și concluziona experiența traumatică

5. Concluzie relativă – capacitatea de a-și putea reaminti situația traumatică în cele mai importante părți ale sale, fără a se gândi compulsiv la aceasta

Starea patologică – tulburarea capacității de muncă și de a iubi

5. Desfășurarea temporală a traumei (Williams et al., 1993)

1.Faza de șoc

Durează de la o oră la o săptămână
Sentiment de insensibilitate, apoi urmează negarea
Cei afectați nu pot să creadă ce li s-a întâmplat
Adesea este negat și faptul că s-au simțit amenințați sau le-a fost frică
Alterările trăirii timpului, accelerarea/încetinitorul
Alterarea modurilor de percepție, „vederea în tunel”
Forme disociative de experiență, derealizarea/depersonalizarea

2.Faza de acțiune

Poate dura până la două săptămâni
Caracteristica este mânia
Intervine o gravă îndoială în raport cu sine, adesea cu depresii și sentimente de lipsă de speranță sau de neputință
Cei afectați sunt incapabili să se gândească la posibilități pozitive
Se plâng de propriile greșeli
Se ajunge la tulburări de somn, iritabilitate, hipervigilență, creșterea senzației de spaimă
Tulburări de memorie, dificultăți de concentrare, coșmaruri și flash-backuri ale situației traumatice
Intervine vinovăția supraviețuitorului – plângerea subiectului de a nu fi meritat să supraviețuiască

3.Faza de descărcare

Este importantă evitarea alcoolului și drogurilor
Mobilizarea susținerii sociale și discutarea despre experiența cu persoane de încredere
Trebuie să fie susținută prin odihnă, relaxare și mai ales prin îndepărtarea de mediul traumatic
Noua confruntare cu stresorii și cu mediul traumatic trebuie să fie pe cât posibil evitate

Concluzii

Criza și trauma modifică percepția indivizilor asupra vieții, situațiilor cu care se confruntă, diminuează relațiile sociale, modifică reacția la stres, diminuează modalitățile adaptative de coping, cresc șansele unei patologii psihiatrice (apariția depresiei și anxietății dacă perioada de acțiune este îndelungată), diminuează imunogenii comportamentali (obieceiuri menite să protejeze starea de sănătate), reduc reziliența și scad sentimentul de siguranță.

Bibliografie

Beck, A.T. (1979). Cognitive Therapy of Depression. Guilford Press.

Ellis, A. (1955). New approaches to psychotherapy techniques. Journal of Clinical Psychology, 11(3), 245.

Meichenbaum, D. (1985). Stress Inoculation Training. Pergamon Press.

Slaikeu, K. A. (1990). Crisis intervention: A handbook for practice and research (2nd ed.). Allyn & Bacon

Caplan, G. (1961). An approach to community mental health. Grune and Stratton.

Caplan, G. (1964). Principles of preventive psychiatry. Basic Books.

Gottfried, F. & Riedesser, P. (2001). Tratat de psihotraumatologie. Editura Trei.

Neveanu, P. (1978). Dicționar de psihologie. Albatros.

Horowitz, M. (1976). Stress response syndromes. Jason Aronson.

West, J.G., Williams. M.J., Trunkey, D.D. & Wolferth, C.C. (1976). Trauma systems. Current status- future challenges. JAMA, 24(3), 597–600.

Despre autor:

Numele meu este Onofrei Anca-Gabriela, sunt licențiată în psihologie
În prezent urmez cursurile masterelor: Psihologie aplicată în domeniul securității naționale și Evaluare și intervenție psihologică în domeniul educațional, din cadrul Facultății de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București
Pe lângă aria psihologiei organizaționale și militare, sunt interesată și de psihologia clinică, cercetarea științifică și psihologia educațională
Cum m-aș descrie în 5 cuvinte? Ambiție, perseverență, încredere, responsabilitate și emoție.