O definiție, general acceptată, a coping-ului este oferită de Monat și Lazarus (1991), care definesc coping-ul drept „eforturile unei persoane de a face față cerințelor (condiții de vătămare, amenințare sau diferite provocări) care sunt evaluate sau percepute ca depășind sau suprasolicitând propriile resurse”. Se face distincția între două funcții principale ale coping-ului: 1) coping centrat pe problemă, care cuprinde toate strategiile de coping care se adresează direct stresorului; și 2) coping centrat pe emoție, care include strategiile de coping care au ca țintă reglarea emoțiilor asociate stresorului (Compas, Orosan și Grant, 1993). În general, strategiile de coping centrate pe problemă sunt considerate a fi mai folositoare decât strategiile de coping centrate pe emoție (Thoits, 1995).
Accesați: Dicționar de psihologie
