Meniu Închide

Consilierea copilului cu părinți divorțați

Consilierea copilului cu părinți divorțați

Copilăria este perioada în care copiii învață că au o identitate diferită de cea a părinților, în această etapă ei dezvoltă primele relații sociale, învață modalități de exprimare și reglare emoțională, explorează lumea, intră în contact cu ceilalți, își dezvoltă sinele.

Având în vedere importanța acestei perioade din viața copilului, efectele unei experiențe traumatice sunt cu atât mai de luat în seamă.

Prezența unui mediu în care se răspunde inconsecvent nevoilor copilului, poate determina copilul să se deconecteze emoțional de la experiențele emoționale sau corporale, poate ajunge să manifeste răbufniri, însoțite de violență. În cazul lipsei unui sprijin adecvat, copilul va introiecta o imagine amenințătoare asupra lumii, ceea ce poate duce la sentimente de neputință, detașare, sau, chiar opoziționism.

În cazul divorțului părinților, mulți copii se pot confrunta cu dificultăți sociale și emoționale. Experiența acestei traume timpurii, la vârsta preșcolară, afectează performanța școlară și relațiile cu covârstnicii. Copiii care au cunoscut relații disfuncționale timpurii, pot întâmpina dificultăți în relaționarea cu cadrele didactice, pot fi neîncrezători în forțele proprii și pot manifesta puțină inițiativă în procesul de învățare. De asemenea, pot avea relații disfuncționale cu cei de aceeași vârstă. Experiența traumatică poate conduce copilul la dezvoltarea unui sentiment de vină, chiar și la sentimente de inadecvare față de propria persoană.

Așa cum s-a demonstrat, la 6-8 ani, copiii ai căror părinți sunt divorțați dezvoltă sentimentul de tristețe, sentimentul de abandon și anxietate care poate genera și coșmaruri. La 8-12 ani, sentimentul predominant este furia, fiind însoțită de simptome psihosomatice (dureri de cap, dureri de stomac). (Mitrofan, 2008, p. 274)

După divorț, rolurile parentale suferă modificări, mai ales în situația în care familia are copii. Apelarea la un specialist, în acest caz, este o necesitate, întrucât părinții trebuie să învețe să redevină părinți, într-un context diferit, unul în care nu mai sunt parteneri de cuplu. De asemenea, adulții care trec prin divorț trebuie să înțeleagă motivele care au dus separare, pentru ca pe viitor, să nu mai repete aceleași greșeli.

Teoria atașamentului explică înclinația indivizilor de a realiza legături emoționale intime, încă din formă germinală, la nou-născuți, continuând până la vârsta adultă și maturitate, aceasta fiind o componentă a naturii umane. (Bowlby, 2011, p. 194)

În timpul copilăriei, aceste legături se formează cu părinții sau cu substituții parentali, care oferă protecție, confort și suport. În perioada adolescenței și vieții adulte, aceste legături persistă, dar sunt completate de noi legături, de obicei, de natură heterosexuală.

Atașamentul dintre copil și mamă se formează din răspunsurile pe care aceasta i le oferă copilului încă de la primele zile după naștere. Datorită faptului că noul născut este dependent de adult, acesta își va dezvolta un stil de atașament în funcție de răspunsurile emoționale pe care le primește de la mamă, acestea fiind reprezentative pentru modul în care se va raporta mai târziu la ceilalți. Baza dezvoltării unor relații sigure în perioada adultă se află în legăturile sigure din copilărie. Cu cât relațiile timpurii sunt bazate pe legături securizante, cu atât individul va putea să dezvolte, mai târziu structuri acționale și emoționale sănătoase.

Cercetările în domeniul atașamentului arată că dezvoltarea copilului este dependentă de capacitatea părinților de a stabili legături sănătoase în cadrul familiei, iar o atmosferă conflictuală nu face decât să inabiliteze încă o dată părinții în exercitarea rolurilor lor de protectori și îndrumători.

Bowlby (2011) propune în cartea sa, O bază de siguranță o explicație a atașamentului, prin teoria internalizării, care susține ideea că tiparele de atașament se perpetuează, copilul își internalizează stilul de atașament al mamei și îl exprimă, la rândul lui, în relația cu ceilalți. În primii ani de viață, copilul își însușește modelul de lucru al mamei, iar pe parcurs, acesta își construiește un model de lucru al sinelui, pe baza interacțiunilor cu părinții săi. Acest model de lucru al sinelui este o reflectare a imaginii pe care părinții o au despre el și în funcție de acesta copilul își manifestă un anumit comportament față de părinți.

Tot cu privire la ataşament, Schaffer (2004) afirmă: ,,relaţia pe care o formează copilul cu mama sa este mai importantă pentru starea de bine a individului decât orice altă relaţie următoare, prin faptul că determină protecţie, iubire, securitate şi se răspândeşte astfel asupra întregii funcţionări, fizice şi psihice, a copilului, fiind considerată un prototip pentru toate celelalte relaţii apropiate pe care le va forma individul, chiar şi în perioada adultă”.

Studiile arată că, atunci când copiii sunt crescuți cu pierderi cronice, fără protecția psihologică sau fizică de care au nevoie și pe care, cu siguranță, o merită, este foarte firesc pentru ei să-și internalizeze o teamă incredibilă. A nu primi protecția psihologică sau fizică necesară înseamnă abandon. Și, trăind cu experiențe repetate de abandon, se crează sentimentul de rușine, care este unul nefiresc, toxic. Rușinea provine din mesajul dureros pe care îl conține abandonul: „Nu ești important, nu ești valoros”. Aceasta este durerea de care oamenii trebuie să se vindece.

Efectele pe termen scurt ale separării/ pierderii asupra copilului la vârsta preșcolară (3-6 ani) sunt:

  • Puțină energie pentru diferite activități, sarcini specifice vârstei,
  • Conștientizarea faptului că sunt diferiți de colegii lor, ceea ce poate duce la probleme de comportament cu colegii.

Efectele pe termen lung:

  • Ca urmare a gândirii magice (bun sau rău), copilul se poate percepe ca fiind el cel care a cauzat pierderea.
  • Ca urmare a efectelor combinate ale gândirii magice și complexului oedipian, copilul poate crede că separarea a fost cauzată de faptul că el și-a dorit părintele de sex opus, doar pentru el. Acest lucru poate genera în timp probleme de identitate sexuală.
  • Tot ca urmare a gândirii magice, copilul poate atribui pierderea sentimentului de a fi prea mare sau prea mic în familie.

Cum putem diminua efectele pierderii asupra copilului?

  • oferirea unor explicații apropiate vârstei copilului privind pierderea și confirmarea constantă a locului copilului în familie;
  • oferirea copilului a unor oportunități de a se juca; la această vârstă, toate problemele psihologice sunt rezolvate, în primul rând, prin joacă. (Hois, 1997).

Divorțul și teoria atașamentului

Experiența divorțului este unul dintre cele mai răspândite fenomene în zilele noastre. Acest fenomen reprezintă „un proces emoțional care se întinde pe durata mai multor ani și poate afecta câteva generații ale membrilor familiei.” (Everett și Everett, 2008, p. 33)

Teoria atașamentului arată că divorțul afectează copilul prin întreruperea legăturilor cu părinții.

Copiii cu părinți suportivi și calzi, se simt în siguranță, privesc relațiile într-un mod optimist, au încredere în oameni și sunt confortabili chiar și atunci când depind de oameni, pe când copiii cu părinți distanți emoțional sau ostili, găsesc dificil să aibă încredere în oameni, se simt inconfortabil să depindă de alții.

Așa cum reiese din teoria atașamentului, a lui Bowlby, organizarea sistemului de atașament comportamental implică și o componentă cognitivă, mai exact, reprezentarea mentală a figurii de atașament, sinele și mediul, toate bazându-se pe experiențele pe care le trăiește individul. Accentul pe experiențele pe care le trăiește individul face ca teoria lui Bowlby să difere de teoria lui Freud, care se baza pe internalizarea fanteziilor. Bowlby se referea prin aceste reprezentări, la modelele reprezentaționale. După Bowlby, aceste modele le permite indivizilor să anticipeze viitorul, să își facă planuri, astfel operând mai eficient. Se crede, că copilul se bazează pe aceste modele, atunci când ia decizii în legătură cu ce stil de atașament să folosească într-o situație specifică sau cu o persoană anume. (Cassidy et. all., 2002)

Separarea fizică care are loc odată cu fenomenul divorțului, aduce cu sine, în multe cupluri, sentimentul piederii și teamă vizavi de ce se va întâmpla în viitor, frica de singurătate, sentimentul de vină față de copil.

Divorțul este perceput de copil ca o amenințare la adresa securității atașamentului în toate etapele dezvoltării lui și poate afecta relațiile astfel: copilul poate dezvolta atașament insecurizant, comportamente evitante, gelozie față de partener. (Amato & Cheadle, 2005)

Agresivitatea la copiii cu părinți divorțați

Multe din reacțiile agresive la copii sunt mecanisme de apărare față de anumite situații tensionate care sunt percepute ca amenințătoare. Prin urmare, înainte de abordarea modalităților deficitare de relaționare, se va urmări securizarea copilului, conținerea experiențelor lui și a trăirilor sale negative.

Conduitele heteroagresive la copiii cu părinți divorțați sunt descrise în literatura de specialitate ca efecte ale separării părinților. (Tihan & Tihan, 2004)

În vederea facilitării unei schimbări în comportamentul copilului, sunt necesare, întâi de toate: conștientizarea emoțiilor negative asociate comportamentului agresiv, reducerea anxietăților, exprimarea emoțiilor negative și integrarea experiențelor traumatice, terapeutul având rolul de a restructura percepțiile deformate asupra realității.

Prin acordarea unor noi sensuri experiențelor neplăcute, se pot dezvolta noi modalități de gândire și comportament.

Provocările la care este supus copilul cu părinți divorțați

Ceea ce afectează în mod negativ copilul cu părinți divorțați sunt: conflictele nerezolvate dintre părinți, dezavantajul economic pe care divorțul îl implică și repatrierea părinților. (Flowerdew & Neale, 2003)

Pe termen lung, trebuie luat în seamă faptul că, atunci când părinții intră într-un nou angajament partenerial, copilul se poate confrunta cu următoarele dificultăți: apariția părinților vitregi, nevoia negocierii unor noi reguli familiale cu aceștia, șansa de a împărți părinții vitregi și cu altcineva (posibili frați sau surori vitrege). (Flowerdew & Neale, 2003)

Factorii de risc care contribuie la dificultățile copiilor cu părinți divorțați (Hughes, 2005):

  • Pierderea părintelui- divorțul presupune, deseori, pierderea contactului cu un părinte și odată cu acesta, și cunoștințele, abilitățile și resursele emoționale, financiare ale părintelui.
  • Pierderea financiară- copilul care trăiește cu un singur părinte este puțin probabil să aibă prea multe resurse financiare, față de familia alcătuită din doi părinți.
  • Mai mult stres- schimbările pe care le aduce divorțul (schimbarea școlii, schimbarea prieteniilor și extinderea membrilor familiei) sunt schimbări care fac ca mediul copilului să fie perceput ca stresant.
  • Slaba capacitate a părinților de a face față- modul în care copiii reacționează la schimbări depinde de sănătatea mentală a părinților, mai ales în cazul copiilor cu părinți divorțați.
  • Lipsa de competență parentală- multe din lucurile care se întâmplă copiilor este legat de abilitățile părinților de a-i ajuta să se dezvolte.
  • Expunerea la conflictul dintre părinți- conflictul este o parte frecvent întâlnită la familii, mai ales la familiile care au trecut printr-un divorț, însă expunerea copilului la acest dezacord dintre părinți poate dăuna wellbeingului său.

Capacitatea copilului de a face față situației divorțului se datorează și faptului că mulți părinți îi informează greșit pe copii cu privire la divorț, sau sunt lăsați să se lupte singuri cu semnificația acestui eveniment din viața lor, ceea ce poate duce la izolare și confuzie emoțională. Într-un studiu privind comunicarea despre divorț copil-părinte, 23% din copii au raportat că nimeni nu a vorbit cu ei despre divorț, 45% au spus că li s-au dat informații abrupte (Tatăl tău va pleca.) , doar 5% afirmând că au fost informați și încurajați să pună întrebări. (Kelly & Emery, 2003).

Cercetătorii au identificat o serie de factori protectivi, care moderează riscurile asociate cu divorțul, în procesul copilului de a face față. Aceștia sunt: competența custodiei părinților și parentingul- se recomandă ca, copilul să se dea în custodie părintelui mai competent, funcționarea adecvată a părintelui fiind un factor protectiv pentru copil, un părinte non-rezident, e bine ca părintele copilului să nu fie stabilit și în altă țară decât cea de origine, întrucât frecvența contactului are beneficii asupra copilului si, nu în ultimul rând, diminuarea conflictului dintre părinți după divorț. (Kelly & Emery, 2003).

Winnicot, în lucrarea sa despre mame și copii, a arătat cât de important este ca mama să fie disponibilă emoțional pentru copilul său. De asemenea, a subliniat faptul că rolul mamei este de a permite copilului său să experimenteze frustrări tolerabile, în vederea dezvoltării unei independențe sănătoase și un simț al sinelui. (Ding & Littleton, 2005)

În cazul divorțului, experiența separării părinților poate fi una foarte tristă. În lucrarea lor, Tihan și Tihan (2004) prezintă manifestările copilului post-divorț: ambivalență datorată faptului că, copilul nu înțelege separarea, imposibilitatea de a alege cu ce părinte să rămână, sentimentul de culpă, sentimente de devalorizare, teamă de abandon. Toate acestea sunt provocări pentru părinții divorțați, cărora trebuie să le facă față. Părintele nu poate decât să îi fie alături copilului și să îi explice acestuia că problemele există doar între mama și tata.

Intervenția terapeutică în situații de divorț

Procesul de vindecare după experiența divorțului poate lua forma mai multor etape:

  • Resemnarea
  • Dezvoltarea de noi relații sociale
  • Redefinirea rolurilor parentale. (Everett și Everett, 2008, p. 34)

Prima etapă este poate cea mai dificilă, întrucât persoanele implicate în divorț trebuie să renunțe la atașamentul, grija și loialitatea față de fostul soț. Acest lucru presupune gestionarea sentimentelor pozitive și negative care apar vizavi de fostul partener. Din punct de vedere al copiilor, ai căror părinți traversează experiența divorțului, aceștia au nevoie de sprijin pentru a putea accepta schimbarea structurii familiale și a faptului că părinții nu se vor mai împăca niciodată.

Al doilea pas în gestionarea experienței divorțului într-un mod sănătos este dezvoltarea de noi relații sociale.

După ce are loc procesul de separare, multe prietenii se pierd, fie prietenii comuni rămân în continuare amici cu unul dintre parteneri, fie se pierd odată cu căsnicia. Restabilirea relațiilor sau crearea unor noi legături poate ajuta persoana care trece prin această experiență să conștientizeze modul cum relaționează.

Se recomandă evitarea implicării într-o nouă relație romantică imediat după divorț, întrucât aceasta reprezintă o relație de tranziție, în care există riscul ca persoana divorțată să proiecteze resentimentele din fosta relație. Astfel că, se ajunge la repetarea acelorași greșeli, dacă persoana în cauză nu depune un efort să înțeleagă motivele pentru care relația maritală a eșuat.

A treia etapă necesară în cadrul procesului de divorț este redefinirea rolurilor parentale.

După divorț, se impune împărțirea responsabilităților privind copilul. Indiferent de cine obține custodia, este necesar ca ambii părinți să cadă de acord în ceea ce privește nevoile copiilor. Copiii au nevoie să comunice cu ambii părinți, indiferent de conflictele care au avut loc între părinți, iar provocarea este ca părinții să renunțe la discordanțele dintre ei și să se pună în slujba copiilor, pentru a le oferi o creștere potrivită. (Everett și Everett, 2008, p. 35)

De asemenea, divorțul poate constitui o oportunitate de autoreflecție, în care persoanele implicate se pot gândi la ce anume a contribuit la încheierea căsătoriei, ce anume își doresc de la o nouă relație, ce anume trebuie schimbat pentru a avea relația dorită, de ce partener ar avea nevoie pentru a avea o astfel de relație, ajustarea limitărilor personale în vederea transformării acestora în puncte forte.

Cu alte cuvinte, divorțul poate fi o oportunitate de redescoperire personală, nu doar o încheiere, ci poate un nou început de drum.

În cazul copiilor cu părinți divorțați, în cadrul intervenției cu copilul, se urmăresc următoarele:

  • Acceptarea faptului că divorțul s-a produs și că părinții lor nu se vor mai împăca;
  • Vindecarea sentimentului de învinovățire;
  • Ieșirea din conflictul cu părinții;
  • Focusarea pe aspecte din viața lor;
  • Creearea unor prietenii;
  • Evitarea izolării sociale. (Mitrofan, 2008, p. 275)

Demersul terapeutic

În cadrul demersului terapeutic în cazul copilului cu părinți divorțați, copilul este încurajat să-și exprime sentimentele, gândurile, fricile și să găsească noi modalități de a le gestiona.

În cadrul terapiei, se urmărește, de asemenea, centrarea copilului pe relații afective pozitive; reducerea anxietăților și descărcarea tensiunilor; exprimarea emoțiilor pozitive și negative; stimularea și exprimarea creativității.

 

Psiholog clinician, Consilier psihologic în domeniul Consilierii experiențiale a copilului, adultului, cuplului și a familiei,

Elena – Iulia Petrone

Contact: FacebookLinkedIn