Abordarea psihosomatică (APS) a bolnavului de către medic presupune, din start, o viziune integrativă (holistică) asupra actului medical, considerat – potrivit concepției psihosomatice – dintr-o dublă perspectivă: cea medicală propriu-zisă și cea psihologică (specifică oricărei relații interpersonale). Această abordare globală a bolnavului presupune două obiective, conform opiniei lui van Es: centrarea demersurilor medicului pe pacient (pornind de la precizarea, împreună cu acesta, a obiectului cererii sale) și stabilirea împreună cu pacientul, a planului terapeutic.
APS constă în esență, din introducerea în cadrul examenului clinic, în special la nivelul anamnezei, a unor elemente de investigație asupra rolului factorilor psihici în dinamica bolii (alături de ceilalți agenți etiologici) dar și dintr-o considerare atentă a elementelor psihologice ale dialogului cu bolnavul, unele dintre ele constituind veritabile premise sau chiar modalități de debut ale psihoterapiei de susținere.
Pentru medicii somaticieni, nepsihiatri, APS constituie adesea un element acceptat formal și utilizat într-un mod accidental sau cu totul insuficient, fapt ce se ”răzbună” ulterior sub forma unui diagnostic incomplet ( cu omiterea trigger-ului psihogen) dar mai ales a unei rezistențe terapeutice, chiar atunci când s-au prescris medicamente adecvate simptomatologiei prezentate de bolnav.
În urgențele medicale și chirurgicale APS se rezumă doar la un anumit tip de atitudine din partea medicului, cel mai adesea legată de siguranța profesională și optimism, cu o tentă de compasiune ”reglată” conform severității simptomelor și cerințelor extreme de ajutor din partea bolnavului. Pe măsură ce boala regresează, totuși problemele psihologice ale bolnavului se înmulțesc – legate de perspectivele vindecării sau cronicizării dar mai ales de acele mai vechi conflicte sau frustrări, care, odată depășită primejdia reprezentată de boală, revin cu brutalitate în conștiința bolnavului.
