Complianța terapeutică în gestionarea stresului psihic

Daniela Crețu, psiholog

Dezvoltarea stresului poate fi atribuită atât factorilor stresori prezenți în relația dintre individ și mediu ori în interacțiunea cu alte persoane, cât și modului în care o persoană răspunde, reacționează la aceștia. 

Din acest punct de vedere, pentru ca o evaluare și un plan de intervenție personalizat să fie eficient este necesar ca un psihoterapeut să-și formeze cunoștințe și abilități pentru a construi o relație terapeutică bazată pe acceptare, încredere, credibilitate. Un astfel de cadru terapeutic poate fructifica și stimula cooperarea din partea clientului, motivarea sa, identificarea obiectivelor și câștigarea sprijinului acestuia de a se implica în schimbarea mentală și comportamentală.

Complianța terapeutică 

În contextul psihoterapiei sau al consilierii psihologice, complianța terapeutică se referă la măsura în care un client urmează și pune în practică recomandările, exercițiile sau strategiile discutate în timpul ședințelor.

Aceasta poate fi caracterizată prin angajamentul activ al clientului în procesul terapeutic, deschiderea spre auto-reflecție și aplicarea practică a tehnicilor învățate pentru a-și îmbunătăți starea mentală și emoțională. 

În mod specific, complianța terapeutică are un rol important în intervenția privind tulburările de dispoziție asociate cu stresul psihic, pentru a evalua trăsăturile personalitate, starea sănătate și resursele de care dispune clientul, care îi pot influența capacitatea și dorința de a urma planul terapeutic.

Stresul psihic

Stresul este o reacție de adaptare, un răspuns la amenințările interne sau externe care pot afecta starea de echilibru dinamic a individului. Această stare (homeostazia) este considerată o rezultantă a numeroșilor factori dinamici și interconectați de natură biologică, psihologică și socială. Adaptarea la schimbări este facilitată de numeroase și variate mecanisme de apărare, confruntând și recreând echilibrul perturbat (Chrousos, Loriaux, 1988).

Din perspectiva actuală, înțelegerea stresului exclusiv ca reacție a organismului la anumiți stimuli externi de stres poate fi caracterizată incompletă. Lazarus și Folkman au extins teoria stresului, subliniind faptul că individul și mediul nu sunt entități independente, ci, dimpotrivă, componente interconectate (Lazarus, Folkman, 1984).

Stresul nu este o reacție simplă, de tip stimul-răspuns, ci interacțiunea dintre individ și mediu, care implică percepția și evaluarea subiectivă a factorilor de stres, constituind astfel un proces extrem de personalizat.

Una dintre caracteristicile majore ale unei astfel de relații este faptul individul apreciază (în mod rezonabil sau nu) dacă noile circumstanțe, provocate de factorii de stres psihosocial, pot depăși abilitățile și capacitățile sale de a le face față cu succes. Prin urmare, nu este vorba doar de o simplă reacție la impactul stresorului. 

Modalitățile individuale de a face față situațiilor stresante sunt importante în gestionarea stresului. Vulnerabilitatea la factorii de stres și intensitatea răspunsului depind în mare măsură de caracteristici ale personalității cum ar fi reziliența, locus de control, autoeficacitatea, stima de sine, optimismul, ostilitatea (componentă a personalității de tip A) și trăsăturile de tip D (afectivitate negativă și inhibiție socială).

Pe de altă parte, pentru a înțelege relația dintre personalitate și stres, este esențial să recunoaștem impactul diferențelor individuale în următoarele aspecte:

• alegerea sau evitarea mediilor care sunt asociate cu factori de stres, provocări sau beneficii specifice,
• modul de interpretare a unei situații stresante și de evaluare a propriilor abilități și capacități de comportament proactiv, astfel încât individul alege să o înfrunte sau să o evite,
• intensitatea răspunsului la un factor de stres și
• strategiile de coping utilizate de individul care se confruntă cu o situație stresantă.

Înțelegerea modului în care este gestionat stresul psihic în mod individualizat de către fiecare în parte ajută la crearea cadrului terapeutic și facilitează complianța terapeutică.

Concluzii

Pragul de toleranță la stres este individual. Programele educaționale legate de psihologia sănătății vizează dezvoltarea capacităților de gândire critică, de analiză și de rezolvare a problemelor, inclusiv de luare a deciziilor și de punere în aplicare a acestora. Alte elemente cruciale sunt consolidarea încrederii în sine, îmbunătățirea autoevaluării, dezvoltarea abilităților de comunicare și de adaptare socială 

În ceea ce privește situațiile stresante, accentul se pune pe o educație care să permită individului să fie cât mai eficient posibil în obținerea controlului asupra factorilor de stres (atunci când este posibil) și asupra propriului răspuns afectiv și comportamental.

Rolul complianței terapeutice este de a contribui la eficacitatea tratamentului și la atingerea obiectivelor stabilite împreună între terapeut/consilier psihologic și client.

Bibliografie

Chrousos G.P., Loriaux D.L., Gold P.W., Mechanism of physical and emotional stress. Plenum Press, New York, 1988. Advances in Experimental Medicine and Biology 245. 

Lazarus R.S., Folkman S., Stress, appraisal and coping. Springer, New York, 1984.