Meniu Închide

Complexul  “Gatsby” sau încotro mai evoluǎm și noi?

 Complexul  “Gatsby” sau încotro mai evoluǎm și noi?

 

Vezi tu, m-am gândit cǎ ar trebui sǎ știi câte ceva despre viaţa mea. Nu mi-ar plǎcea sǎ crezi … n-aș vrea sǎ crezi cǎ sunt un oarecare”

E sâmbătă seara. Mă uit la televizor şi pentru prima dată văd “Marele Gatsby”, o ecranizare modernistă şi aproape suprarealistǎ a romanului lui F. Scott Fitzgerald, scris în 1925. Povestea romanului gravitează în jurul personajului al cărui nume devine chiar titlul sǎu, J. Gatsby, un tânăr miliardar cu o personalitate la fel de misterioasă ca şi trecutul său, şi care în timpul în care nu face afaceri obscure cu oameni de vază ai New York-ului postbelic, organizează petreceri extravagante la conacul său, la care se strâng, weekend de weekend, numeroase şi variate personaje din întreaga metropolă. Ce este totuşi cu acest personaj misterios, toată lumea vrea să ştie, şi înţelegem că dincolo de toate zvonurile, bârfele de șuetǎ şi speculaţiile invitaţilor, niciunul dintre cei care participă la petrecerile lui grandioase, nu îl cunoaşte cu adevărat. Până într-o zi, când acest privilegiu îi revine tocmai aceluia care cândva va scrie cartea despre marele Gatsby.

Celor care încă nu aţi citit romanul sau nu aţi văzut filmul, nu aş vrea să vă stric experiența cathartică, astfel încât vă voi ruga, ca în cazul în care aveţi totuşi de gând să o faceţi, să nu citiţi mai departe, pentru că și romanul cât și filmul, merită văzute. Puteţi să vă întoarceţi la articol de asemenea, oricând doriţi.

Interesant însă că privilegiul de a-l cunoaşte îndeaproape pe misteriosul Gatsby îi revine iată, natarorului Nick Carraway, care pe undeva are şi el ceva în comun cu Gatsby: iluzia unei superiorităţi, venite ce e drept din educaţia la o universitate de prestigiu, şi nu din averea considerabilă sau din poveştile eroice, precum şi dorinţa lui ambiţioasă de a urca pe scara socială, de a fi “cineva” şi a arăta asta, într-o lume avidă după recunoaştere şi putere, într-o epocă a nenumăratelor posibilităţi, a iluziilor, a viselor grandioase.

Lucrurile nu sunt cu mult diferite însă nici în zilele noastre, nevoia de a fi apreciaţi, recunoscuţi, stimaţi şi valorizaţi, manifestându-se doar sub alte forme: ne îngrijim şi supraspeculăm imaginea, inteligenţa, capacităţile, relaţiile, prieteniile, averea, bunurile. Ne afişam vacanţele exotice, ceasurile, maşinile şi cadourile pe Instagram. Suntem ocupaţi, avem afaceri importante şi vise măreţe. Nu ne preocupăm de “nimicuri” şi nu facem ceva, dacă nu avem nimic de câştigat din asta. Vrem mult, dar avem grijă să plătim puţin.

Şi totuşi, nevoia de mai mult ar fi acceptabilǎ, dacă nu ar izvorî dintr-un loc al lipsei, dintr-un gol interior. Pentru că, aşa cum urmează să aflăm şi noi mai târziu în poveste, Gatsby s-a născut într-o familie săracă de fermieri, fără posibilităţi, într-un loc uitat de lume şi de timp. Iată deci, cum ceea ce i-a întreţinut dorinţa de a avea viaţa pe care o avea acum şi statutul său, voinţa puternică dar şi imaginaţia deosebit de bogată, a fost ruşinea.

Dincolo de toată lumea pe care şi-o construise în jurul sǎu, dincolo de averea impresionantă, de extravaganţa cu care îşi trăia viaţa şi cu care petrecea, dincolo de admiratori, curioşi, cunoştinţe, relaţii, era un tânăr ruşinat de trecutul său, îndrăgostit de o tânără din înalta societate, singur şi fără prieteni dezinteresaţi, într-o casă mult prea mare.

Am întâlnit, atât printre cunoscuţi cât şi în practica mea, persoane dornice să se “auto-depășească”, să înainteze în viaţă, să obţină ceva, să-şi atingă scopuri, să evolueze. Şi am stat mult să înţeleg ce înseamnă această evoluţie pe care o caută cu ardoare atâtea persoane în jurul meu. Recunosc şi la mine însămi nevoile pe care le-am enumerat mai sus, despre care cred că sunt nevoi universale: de apreciere, recunoaştere și valorizare. Da, avem nevoie să fim apreciaţi, când nu ne apreciem pe noi înşine. Să fim iubiţi, plăcuţi şi admiraţi, atunci când noi nu o facem. Ceea ce îl diferenţiază însă pe Gatsby de oricine îndrǎznește sǎ viseze și sǎ își doreascǎ sǎ obţinǎ ceva, este de fapt fuga de el însuşi.

Din experienţa mea, pentru mulţi oameni evoluţia este doar o fugă de propria ruşine resimţită ca reacţie la neajunsurile, defectele şi vulnerabilitatea interioară sau exterioară. Este o continuǎ încercare de a crea un alter-ego cât mai bun, mai valoros, mai mare şi mai rezistent la suferinţǎ. Şi cu cât ambiţiile noastre sunt mai mari, cu atât luptăm mai mult de fapt, pentru a ne diferenţia de acel copil sărac şi marginalizat, de băieţelul slab cu care nu se juca nimeni şi de fetiţa urâţicǎ pe seama cǎreia se fǎceau glume.

Vă veţi întreba probabil, ce e rău în a evolua? În a visa departe şi a-ţi urma ţelurile? În a te auto-depǎși şi a te auto-dezvolta, că tot e la modă dezvoltarea personală? Nu este rău, însă poate fi o minciună, dacă este frumoasă sau nu, asta veţi decide voi. Până la urmă, Marele Gatsby era un om interesant, bogat şi admirat, nu unul fericit.

Iată de ce cred eu că “evoluţia” nu există, există însă vindecare şi integrare. Şi totuşi, paradoxal aş zice, odată ce începem vindecarea, se conturează şi evoluţia noastră, către ceea ce suntem noi, şi către ceea ce am putea fi, dincolo de orice imaginaţie.

Despre autor:  Monica Enescu – Psiholog clinician sub supervizare, masterandǎ în specializările psihotraumatologie și evaluare și consilierea copilului, cuplului și a familiei.

E-mail: psih.monica.enescu@gmail.com

Tel: 0756/534.312