Climat psihic – termen introdus de K. Lewin pentru a semnifica aspectul global sau efectul sumatoriu al câmpului psihosocial: are sens de „atmosferă spiritual” sau de „mediu psihic”. D. Pugh (1963) consideră în analiza climatului psihic trei serii de factori: 1) structura şi funcţionarea organizaţiei; 2) compoziţia şi interacţiunile grupului; 3) personalitatea şi comportamentul individual. După R. Tagiuri şi Litwin climatul psihic, într-o organizaţie sau grup, este percepţia globală pe care o au membrii săi despre o serie de caracteristici generale, relativ stabile, despre interacţiunile sociale ce se produc în interiorul organizaţiei. De menţionat că, fiind dependent de factorii psihosociali arătaţi, climatul psihic nu este acelaşi pentru toţi membrii grupului pentru că, arată P. Ciadbois (1974): „reacţia unui individ faţă de o situaţie nu depinde numai de caracterul interacţiunilor din grup ci si de percepţia pe care o are individul despre situaţia respective”; deci faptele psihosociale sunt filtrate prin prisma personală şi, astfel, se creează o impresie, se formează o dispoziţie. În genere, climatul psihic poate fi considerat şi o dispoziţie afectivă colectivă sau privind colectivul. La grupele mici este mai potrivit să se vorbească despre microclimat psihic spre deosebire de climatul psihic din grupe mari, colectivităţi etc. Climatul psihic poate fi favorabil sau defavorabil muncii, poate fi blocant sau creativ. H.C. Triandis (1957) arată că în colectivele ştiinţifice este mai bine ca între atitudini, opinii să existe o disonanţă moderată. B. A. Frolov (1973) dovedeşte că formarea climatului psihic optim este legată de adoptarea motivaţiei de grup; Roco (1976) a dovedit că formarea climatului psihic optim în grupele de muncă este condiţionat de reglarea relaţiilor din grup de valori profesionale în condiţiile depăşirii compatibilităţilor sau incompatibilităţilor afective întâmplătoare.
Accesați: Dicționar de psihologie
