Cleptomanie

Elemente de diagnostic: caracteristica centrală a cleptomaniei este incapacitatea repetată de a rezista impulsurilor de a fura obiecte, chiar dacă acestea nu sunt necesare pentru uzul personal sau pentru valoarea lor financiară (Criteriul A). Individul are o senzație subiectivă crescândă de tensiune imediat înainte de a comite furtul (Criteriul B) și simte plăcere, satisfacție sau ușurare la comiterea furtului (Criteriul C). Furtul nu este comis pentru a exprima furie sau răzbunare și nu apare ca răspuns la o idee delirantă sau o halucinație (Criteriul D), și nu este explicat mai bine printr-o tulburare de conduită, un episod maniacal sau prin tulburarea de personalitate antisocială (Criteriul E). Individul fură obiecte în ciuda faptului că de obicei au valoare mică pentru el și că își poate permite să le plătească, iar adesea le dă altcuiva sau le aruncă. Ocazional, individul poate colecționa obiectele furate sau le poate înapoia pe furiș. Deși indivizii cu această tulburare evită furtul când există riscul de a fi arestați, de obicei ei nu-și premeditează furturile și nu iau în calcul riscul de arestare. Furtul este comis fără ajutorul sau colaborarea altor persoane.

Elemente asociate care susțin diagnosticul: în mod tipic, indivizii cu cleptomanie încearcă să reziste impulsului de a fura și sunt conștienți că furtul este un comportament greșit și lipsit de sens. Individul se teme frecvent că va fi arestat și adesea se simte deprimat sau vinovat pentru furturi. Se pare că în cleptomanie sunt implicați anumiți neurotransmițători asociați cu dependențele comportamentale, care includ sistemele serotoninergic, dopaminergic și opioid.

Prevalență: cleptomania este întâlnită la 4-24% din indivizii arestați pentru furt din magazine. Prevalența acesteia în populația generală este foarte redusă, de aproximativ 0,3-0,6%. Raportul între sexe este de 3:1 în favoarea femeilor.

Debut și evoluție: vârsta debutului cleptomaniei este variabilă, dar tulburarea apare adesea pentru prima oară în adolescență. Totuși, tulburarea poate debuta în copilărie, adolescență sau la vârsta adultă și, în cazuri rare, la vârstă înaintată. Există puține informații sistematice privind evoluția cleptomaniei, dar au fost descrise trei evoluții tipice: sporadică, cu episoade scurte de furturi și perioade lungi de remisiune; episodică, cu perioade prelungite de furturi și perioade de remisiune, și cronică, cu anumite grade de fluctuație. Tulburarea poate dura mai mulți ani, în ciuda condamnărilor multiple de furt.

Consecințele funcționale ale cleptomaniei: tulburarea poate determina probleme legale, familiale, de carieră și personale.

Accesați: Dicționar de psihologie