Christophe André – Confesiuni PSY. Psihologii, psihiatrii și psihoterapeuții se destăinuie

Confesiuni PSY. Psihologii, psihiatrii și psihoterapeuții se destăinuie. Autor: Coord. Christophe André

Fragmente – Capitolul 4. Fatma Bouvet de la Maisonneuve, Sunt de două ori psihiatră

În această viață precipitată și impetuoasă, în care regula este să îl depășești pe celălalt, chiar cu riscul de a-l zdrobi sau de a fi tu însuți nimicit, suntem mai prompți în a ne erija în fortărețe de necucerit decât să lăsăm garda jos și să trăim în pace cu noi înșine, să ne recunoaștem câteva slăbiciuni și lipsa unor cunoștințe, să ne deschidem brațele și spiritul pentru a primi ceea ce celălalt poate să ne învețe. Acestea sunt cele câteva căi pe care vă propun să le urmați pentru a vă împlini dorințele. Trebuie să mărturisesc că identificarea a ceea ce consideram ca fiind marile mele defecte și puterea de a le verbaliza când am ocazia îmi înlesnesc relațiile personale, precum și exercitarea profesiei. Nu înseamnă că am scăpat de ele, nici pomeneală, pentru că nu cred că poți să te schimbi radical pe parcursul vieții. Dar poți să devii mai bun. În ce privește handicapurile mele, le-am domesticit, glumesc pe socoteala lor, uneori chiar îmi bat joc de ele… Sunt ghemuite în niște cotloane din mine în care unele persoane rău intenționate le reperează imediat, pentru a mi le arunca apoi în față. Știți la cine mă refer, sunt cei care apasă acolo unde te doare, așa cum fac manipulatorii sau perverșii, sau mulți alții cu care nu puteți cădea la învoială.

Fragmente – Capitolul 5. Sophie Cheval , Alegerea lui Sophie

În domeniul psihologiei, „de ce”-urile ne conduc, de multe ori, într-un impas. Și, în toate cazurile (fie că se dovedesc productive sau, dimpotrivă, contraproductive pentru noi), cauzalitățile pe care ni le propune creierul nostru ca răspuns la „de ce”-urile noastre sunt atât de globale, încât nu pot fi nici confirmate, nici infirmate. Se întâmplă rar ca ele să fie validate științific, așa cum, de exemplu, am putea dovedi indiscutabil că un geam s-a spart „pentru că” un copil nebunatic a aruncat o piatră în acea direcție. În consecință, de vreme ce este imposibil să stabilim dacă aceste presupuse cauzalități sunt adevărate sau false – în sensul științific al termenului -, suntem liberi să le triem noi înșine! Pot să decid chiar eu să optez pentru cele care îmi sunt favorabile, care mă ajută să avansez spre ceea ce mă interesează. Și, la fel de bine, pot să aleg să le las deoparte pe cele care se înalță ca niște bariere între mine și aspirațiile mele profunde.

Bine, dar atunci, o să îmi spuneți voi – aud de aici cum vi se mișcă rotițele! -, dacă renunțăm la „de ce”-uri, cu ce le înlocuim pentru a da sens vieților noastre și a ne ajuta să avansăm spre ceea ce ne interesează? „Care sunt întrebările pe care este bine să ni le punem?”, cum se spune în reviste.

De un secol încoace, evoluția psihologiei propune o alternativă care a contribuit enorm la înțelegerea comportamentului uman: trecerea de la „de ce” la „cum”. Acest demers a permis evidențierea mecanismelor prin care experiențele noastre trecute influențează acțiunile noastre actuale, dar și identificarea celor datorită cărora putem să ne modificăm comportamentele. Și, dat fiind că povestesc în acest text „cum” am devenit psihiatră, sper că va fi un demers care vă va ajuta și pe voi să înțelegeți mai bine unele dintre funcționalitățile voastre și să le transformați pe cele pe care vreți să le schimbați.

Fragmente – Capitolul 17. Stéphane Roy, Când a acţiona înseamnă a exista…

A-l asculta pe celălalt nu este un lucru ușor de făcut. Ascultarea nu este o atitudine naturală. Ea presupune reflecție și vigilență, conștientizând propriile reacții și disponibilitatea față de celălalt. Într-un cuplu, comunicarea poate fi rapid blocată când fiecare este atât de sigur că are dreptate, încât nu găsește de cuviință să îl asculte pe celălalt, tăindu-i vorba, de exemplu. Pentru a practica ceea ce numim o ascultare activă, este necesar să respectăm anumite condiții:

  • să întrerupem oricare activitate pentru a ne concentra pe partener și pe subiectul discuției;
  • să ne așezăm alături de partenerul nostru și să evităm distragerea atenției (radio, telefon, televizor etc.);
  • să adoptăm o atitudine neutră, lăsând deoparte prejudecățile, opiniile precipitate;
  • să excludem orice tentativă de interpretare;
  • să îl lăsăm pe celălalt să se exprime fără să îl întrerupem;
  • să îi punem întrebări, incitându-l să își precizeze ideile în cazul în care sunt neclare.

Dacă este normal ca un copil să se desprindă de părinții săi și să își ia zborul pentru a explora lumea, două persoane unite nu au un proiect de separare când sunt la începutul relației. Și totuși, astăzi, în societățile noastre moderne, separarea este frecventă. Care este secretul cuplurilor care durează? Au ei mai puține conflicte decât celelalte? Cu siguranță că nu. În schimb, cuplurile așa-numite „fericite” reușesc să mențină dialogul, chiar dacă există diferențe de convingeri sau valori. Într-un cuplu „fericit”, partenerii nu acceptă totul necondiționat, dimpotrivă, sunt exigenți și așteaptă mult de la celălalt. Diferența față de aceste cupluri este că nu ezită să vorbească despre dificultățile întâmpinate și se străduiesc să găsească niște compromisuri acceptabile pentru fiecare. În fine, proximitatea și prietenia sunt și ele necesare. De exemplu, își rezervă măcar cinci minute pe zi pentru a fi în contact fizic , desfășoară cel puțin o activitate comună în timpul săptămânii, comunică la sfârșitul fiecărei zile sau nu se despart dimineața până nu se informează despre cel puțin un eveniment pe care celălalt îl va avea în cursul zilei.

Accesați:Cărți care au schimbat percepțiile unor generații întregi