Carență afectivă – lipsă sau insuficienţă a afecţiunii. Trebuinţele afective ale omului sunt la fel de importante ca şi celelalte trebuinţe vitale şi nesatisfacerea lor poate avea consecinţe grave. Plânsul, strigătele copilului mic separat de mama sa depun mărturie de starea de confuzie şi de angoasă resimţită în această situaţie. Mai târziu se instalează resemnarea, dar şi, o dată cu ea, apatia şi refuzul alimentelor. Dacă nimeni nu o înlocuieşte pe mamă, atunci când absenţa ei este îndelungată, se observă o stagnare a dezvoltării fizice şi o regresiune generalizată. Ultimele cunoştinţe achiziţionate dispar, limbajul se deteriorează, copilul redevine „bebeluş”, enurezia şi balansarea sunt aproape întotdeauna prezente. Uneori copiii îşi fac rău, se umplu de vânătăi. Rezistenţa organică este extrem de diminuată la aceşti copii. R. Spitz a pus în evidenţă daunele carenţei afective precoce. Testând cu regularitate nou-născuţi crescuţi de puericultori într-o creşă-model şi comparându-i cu alţi nou-născuţi îngrijiţi de mamele lor, deţinute într-un penitenciar, el a remarcat că aceştia din urmă aveau o dezvoltare psihomotorie normală (coeficientul de dezvoltare = 105 la sfârşitul celui de al doilea an de viaţă), pe când cei dintâi se degradau în permanenţă: pe când iniţial, la baby-tests, coeficientul de dezvoltare fusese de 124, această cifră a scăzut la 72 la sfârşitul primului an, iar după doi ani nu era mai mare de 45. În afară de aceasta, în creşa-model unul din fiecare trei copii (mai exact, 373%) murea înainte de a fi împlinit vârsta de doi ani, pe când, în aceeaşi perioadă, nu s-a înregistrat nici un deces printre copiii deţinutelor. Spitz şi continuatorii operei sale au stabilit că efectele carenţei afective sunt cu atât mai grave cu cât această carenţă îi atinge pe copii mai de timpuriu şi timp mai îndelungat. Dincolo de cinci luni de separarea de mamă apare hospitalismul şi se instalează perturbaţii grave ale personalităţii (inteligenţă şi afectivitate) copilului. Pentru a controla aceste aserţiuni, alţi autori (J.B. Bowlby, A. Freud etc.) au analizat biografiile adulţilor sau adolescenţilor inadaptaţi social. Ei au constatat că delincvența (îndeosebi furturile şi prostituţia minorelor) sunt de 4-5 ori mai frecvente la subiecţii care au suferit de carenţă afectivă în copilărie decât la cei crescuţi într-o familie normală. O contraprobă a fost furnizată de maternajul de care beneficiază unii copii perturbaţi. Începând din momentul în care aceştia au fost îngrijiţi cu tandreţe zi de zi de o infirmieră, de o puericultoare sau de o psiholoagă (tot atâtea substitute ale mamei), ei şi-au recăpătat gustul de viaţă, au reînceput să mănânce, iar curba lor ponderală s-a redresat. A reapărut, de asemenea, inteligenţa. Sunt cazuri în care separarea de mediul familial este indispensabilă. În asemenea cazuri, copilul trebuie pregătit pentru această încercare, spre a-i risipi, pe cât posibil, anxietatea inevitabilă. Din ce în ce mai mult, în spitale şi în creşele medicale, mamele au posibilitatea să rămână cu copiii lor, dacă o doresc. Dacă nu, li se cere să lase copilului un obiect personal (o batistă cu parfumul preferat, de exemplu) şi să-şi multiplice vizitele. Trebuinţa de a iubi şi de a fi iubit nu este mai puţin importantă la vârsta adultă. Când această trebuinţă este contrariată de dificultatea de a stabili relaţii sociale (ca urmare a timidităţii, a nevrozei) sau de întâmplările vieţii (abandon, doliu, bătrâneţe, izolare…), ea poate fi compensată de unele activităţi, de consacrarea la o operă caritabilă sau colectării de timbre. Dacă, însă, vidul afectiv nu este umplut, poate să apară o stare depresivă mai mult sau mai puţin gravă care, uneori, sfârşeşte cu sinuciderea.
Accesați: Dicționar de psihologie
