Capriciu

Capriciu – tendinţă impulsivă, dorinţă sau acţiune, care apare pe neaşteptate în comportamentul unui subiect şi care are un caracter nemotivat, neprevizibil şi schimbător. Se obsevă la unii subiecţi care „din senin” îşi schimbă comportarea, prezintă variaţii mari în atitudinile lor, manifestă dorinţe lipsite de sens, comit fapte nechibzuite, îşi schimbă brusc hotârârile fără o argumentaţie raţională etc. Asemenea manifestări sunt întâlnite, în special, la copil, datorită nedezvoltării formelor de inhibiţie internă, sau la persoanele cu un psihic labil, cu voinţă slabă sau cu o emotivitate exagerată. În anumite condiţii, capriciul poate deveni o manifestare constantă a comportării, formând tipul de nestatornic în dorinţe şi acţiuni, cu lipsă de stabilitate a comportamentului. Cauzele capriciului sunt variate. La copil rezidă, în special, în educaţia greşită. Observaţiile psihopedagogie relevă incidenţa foarte mare a capriciului la copilul unic, la cei crescuţi de rude, îndeosebi de bunici (care îi răsfaţă, le satisfac toate dorinţele, cedează la toanele lor). Poetul german H. Heine, spunea că se face un mare rău copilului dacă se cedează la capriciul lui. Uneori capriciile apar ca rezultat al cerinţelor inegale, inconstante, contradictorii ale părinţilor. Alteori, au un caracter temporar apărând ca o manifestare a unui sistem nervos slăbit (surmenaj, boală). De cele mai multe ori, capriciile copilului dispar după o anumită vârstă, ca rezultat al antrenării în munca şcolară sau productivă (la adolescent), a formării trăsăturilor pozitive de caracter. Forme maximale de capriciu sunt frecvent întâlnite şi în unele boli mintale (isterie, psihopatii).

Accesați: Dicționar de psihologie