Meniu Închide

Călătorie spre ceilalți, prin centrul ființei mele

De când ne naștem și până în ultima clipă a vieții noastre, trăim printre oameni. Acest fapt de viață ne aduce cele mai mari bucurii și mulțumiri, dar și cele mai profunde tristeți și frustrări. De multe ori ne gândim: ‘De ce nu reușim să ne înțelegem cu ceilalți? De ce nu putem comunica mai bine? Cum și unde pierdem contactul unul cu celălalt?’. Fie că este vorba de parteneri, părinți, copii sau prieteni, de foarte multe ori în viață ne simțim singuri, deși suntem înconjurați de oameni, ne simțim goi sufletește, deși aparent nu ne lipsește nimic în relația în care suntem.

Ce trebuie să facem ca să reușim să comunicăm mai eficient, mai intim, mai autentic cu cei de lângă noi? Aceste întrebări sunt teme existențiale, la care vă invit să reflectați, să discutați despre ele cu voi înșivă, dar și cu ceilalți, cât puteți de sincer, ca și cum ați vorbi direct din inimă, către inimă.

Înainte de a îmi dori să îmbunătățesc COMUNICAREA CU CELĂLALT, aș putea să mă opresc puțin asupra COMUNICĂRII CU MINE ÎNSĂMI/ÎNSUMI.

Comunicarea cu sine este pilonul principal al vieții noastre interioare, fără de care nicio relație nu se poate dezvolta, pentru că înainte de toate, nevoie de grijă și iubire are relația cu propriul meu suflet și corp.

 “Orice tentativă de schimbare ce ar viza ameliorarea comunicării cu ceilalți mă va face să îmi pun întrebări și în legătură cu comunicarea cu mine însămi/însumi. Și în această autointerogare, prima etapă, niciodată încheiată, va fi să recunosc ce simt, prin ce trec chiar în clipa în care ceva se întâmplă. Plăcere sau neplăcere, tristețe, mânie sau bucurie, fericire, iubire sau dezamăgire. Și toate acestea nu sunt atât de simplu de identificat pe cât se pare, pentru că am învățat să ne negăm, să ne ascundem sau să ne cenzurăm sentimentele și emoțiile” (Jaques Salome-Dacă m-aș asculta, m-aș înțelege).

Cu toții avem diferite relații în viață: de prietenie, de colegialitate, etc., dar ce înseamnă pentru fiecare dintre noi a avea o relație? Ce înseamnă să iubești pe cineva? Cum trăiești în interiorul tău și în exterior (în relație cu celălalt) acest sentiment?  Este important să facem deosebirea între relații și natura sentimentelor pe care le avem la un moment dat față de cineva.

În sensul că pot avea o relație cu partenerul meu, dar în anumite momente să simt față de el sentimente de furie sau să îmi iubesc fratele, dar să îmi fie imposibil să comunic cu el. Este important să te întrebi cum intri în relații, CE din tine caută CE din celălalt? Ceea ce ne atrage spre un anumit potențial partener sau spre o nouă relație de prietenie, este mai mult decât ce putem noi conștientiza pe moment. Motorul interior care ne face să respingem sau să dorim anumiți oameni în viața noastră este inconștientul nostru și aici sunt legate și interconectate multe părți din noi care ne sunt încă necunoscute, adică nu au fost aduse încă în planul conștientului  (toate relațiile noastre importante  din copilărie, fricile noastre legate de trecut, prezent și viitor, caracteristici pe care nu le recunoaștem încă la noi, dar le vedem în ceilalți, dorințe, așteptări….etc.).

„Legăturile noastre cu ceilalți se formează pe un fond interior de dorințe, goluri, temeri, nevoi și așteptări. Toate acestea dau senzația unui labirint în care este practic imposibil să înțelegi substraturile unei legături” (Jaques Salome-Dacă m-aș asculta, m-aș înțelege).

Orice fel de relație (de prietenie, de iubire, de serviciu, etc.) are patru ingrediente esențiale fără de care relația nu poate exista, ca și cum acestea ar compune interiorul nevăzut al relației. Acestea constau în a dărui, a primi, a cere și a refuza. Tu în ce fel dăruiești de obicei în relațiile pe care le ai? Îți este ușor sau greu să dăruiești (îmbrățișări, cuvinte, cadouri, susținere, etc)? Te simți mai confortabil să dăruiești sau să primești? În ce fel primești iubirea, complimentele, ajutorul? În ce fel răspunzi? Știi să ceri? În ce mod o faci? Simți că ai dreptul de a cere sau aștepți de la celălalt să îți ghicească dorințele? Îl acuzi pe celălalt când nu și-a dat seama ce îți dorești („dacă mă iubește, trebuie să știe ce am nevoie, nu trebuie să îi tot spun”)? Cât de confortabil te simți să refuzi? În ce fel o faci sau nu o faci? Cum primești și cum răspunzi refuzurilor celorlalți?

Câte întrebări, câte căutări interioare, câte straturi se relevă la o singură întrebare, câte frici apar, câte „așa trebuie” ne vin în minte, câte strângeri de inimă…

“Ah, viață interioară

 Dă-mi din bogăția ta, lasă-mă să mă văd dinăuntru în afară

 Vino și deschide-ți singur calea, aud șoptind de undeva din depărtare

 A, era chiar din inima mea, ce dulce glas și de mult uitat…

 Vin suflete, călare!”

Dorințele, stele arzătoare ce ne invadează sufletul și mintea, uneori nu știm ce să facem cu ele, sunt prea multe sau poate au dispărut cu desăvârșire și îmi pot aminti vag că sufletul meu avea propriile lui dorințe. Oricât ar fi de absurde sau imposibile, fiecare dorință are dreptul de a exista în imaginarul nostru. De multe ori părinții, învăluiți de frică sau furie, le refuză copiilor dreptul la a avea anumite dorințe, pe care ei cred că nu au cum să le îndeplinească sau le consideră absurde („I-am spus să nu se mai gândească la a avea un câine, nu ne putem permite cât timp stăm în apartament”). Ce pot să facă părinții în aceste situații? De exemplu pot cere copiilor să le povesteasă mai mult despre dorința pe care o au, să își imagineze împreună ce fel de câine ar fi potrivit familiei lor, cum ar arăta, adică să ia parte împreună cu propriul copil la această lume extraordinară a imaginației și fanteziei.

Știu din propria mea viață cât este de greu să facem acestă schimbare, aceea de a nu mai amputa dorințele celor din jur pentru că ni se par irealizabile, absurde sau pentru că ne simțim responsabili să le satisfacem. Ce putem face este să ne dezvoltăm conștiența și să detectăm când apare în interiorul nostru tendința de le spune celorlalți „știi că asta nu este posibil, nu ai avea cum să trăiești acolo, lasă prostiile, acum trebuie doar să înveți, nu avem bani pentru așa ceva, nu te mai gândi, etc…”. În momentul în care apare tendința de a contrazice sau a ne impune punctul de vedere într-o discuție, să alegem conștienți să nu judecăm ceea ce spune celălalt, oricum ni s-ar părea. Să ascultăm activ, să îi oferim celuilalt spațiul necesar pentru a se exprima, pentru a exista, pentru a-și dori, iar noi să fim martori la experiența la care tocmai luăm parte.

Vă dați seama că atunci când avem o discuție cu cineva, poate fi iubitul, doamna de la magazin sau un copil în curtea unei școli, în acel moment, ochii noștri văd doar acea persoană, din toate posibilitățile existente, din toți oamenii din lume? Pentru simțurile noastre în acel moment, există doar acel om. Ce minune!

Ce se întâmplă atunci când de prea mult timp nu spunem ce gândim, ce simțim, de ce ne este frică?

 „Astăzi, știm că somatizările sunt limbaje simbolice prin care încercăm să le comunicăm celor din jur (și nu întotdeauna celor apropiați) adevăratele noastre sentimente, când acestea sunt cenzurate sau interzise de temeri. Ele exprimă mai ales o trăire legată de pierderi și de despărțiri, de situații neîncheiate, de misiuni de fidelitate, de conflicte inter și intrapersonale. Durerile constituie prin ele însele un adevărat limbaj codat, structurat, care vine uneori să umple lacunele unei relații pierdute sau devenite imposibile. Corpul, a cărui memorie este inalterabilă, poartă mesaje de confirmare sau de informare primite în copilărie-mesajele de fidelitate, de loialitate față de un anumit părinte sau altul, misiunile compensatorii de vindecare a rănilor ascunse ale acelorași părinți (pe care copilul le înțelege devreme și încearcă să le vindece, asumându-și sarcina de a le îngriji). Copilul are o abilitate nemaipomenită de a enunța într-un mod simbolic, dar adesea cu multă neîndemânare sau violență, ceea ce părinții sau anturajul nu spun. Răniți de aceste comportamente, părinții le combat, le descalifică și merg până la a-și duce copiii la tratament” (Jaques Salome-Dacă m-aș asculta, m-aș înțelege).

Te invit să fii atent la ceea ce corpul tău încercă să îți comunice, să înveți să exprimi prin cuvinte ceea ce simți și gândești, să privești viața precum o călătorie în care este nevoie să te descoperi și redescoperi constant. O călătorie în care facem puzzel-uri pentru a (ne) înțelege, apoi le distrugem și le (ne) reconstruim constant, devenind în fiecare zi mai centrați, mai atenți la lumea noastră interioară, mai sănătoși și mai dispuși să vedem magia vieții.

P.S. Îți recomand să citești o carte extraordinară – Jacques Salome – ‚Dacă m-aș asculta, m-aș înțelege’.

Despre autor: Cristina Nicolae – Psiholog clinician, psihoterapeut experiențial, cu formare în psihosexologie, Psiholog Fundația Inocenți – Romanian Children’s Relief

E-mail: cristinanicolae004@gmail.com / cristina.nicolae@inocenti.ro

Tel: 0755/698.936

„În încercarea de a descoperi în ceilalți ce au ei mai bun, cumva scoteam la suprafață și din noi înșine ce avem mai bun” – William Arthur Ward (1921-1994)

Februarie 2019