Sari la conținut

Behaviorism

Behaviorism – Termenul francez de comportamentalism este puţin folosit în psihologie; în alte domenii el are un sens mult mai extins decât în psihologie. Este vorba de o concepţie a psihologiei ca ştiinţă a comportamentului observabil, fără raportare la conştiinţă. Termenul a apărut în articolul lui J. B. Watson din 1913 (p. 166), considerat ca actul de naştere a behaviorismului. Bazele şi caracteristicile acestuia relevă totuşi o tendinţă a psihologiei care se manifestă de la sfârşitul secolului al XlX-lea, în diferite ţări. Ca reacţie la psihologia introspecționistă şi spiritualistă şi în acord cu pozitivismul ambiant, unii psihologi îşi exprimă dorinţa de obiectivitate adoptând, în studiul omului, o atitudine şi metode folosite deja în psihologia animală. Introspecţia nu poate constitui o metodă de studiere a fenomenelor psihice la animal. Numai observaţia şi acordul dintre mai mulţi observatori garantează obiectivitatea. Această observaţie apelează la metoda experimentală care permite stabilirea unor legi ştiinţifice între fenomenele observate. Efectiv, behaviorismul îşi propune să facă din psihologie studiul legilor care guvernează două categorii de fenomene: stimulii (S) şi răspunsurile (R) organismului. Aceste legi trebuie să permită prevederea răspunsurilor atunci când sunt cunoscuţi stimulii, chiar dacă mecanismele neurofiziologice care intervin între S şi R nu formează un obiect de studiu al acestei psihologii. Pentru behaviorism, răspunsurile organismului au funcţie adaptativă, ele fiind reacţii la schimbările din mediu. În acest fel, comportamentul fiecărui organism variază în funcţie de modificările mediului său înconjurător. Acesta este unul dintre motivele pentru care mecanismele învăţării au constituit obiectul preferat al cercetărilor behavioriste: organismul învaţă să producă răspunsuri care-i permit să se adapteze la mediul său.

Accesați: Dicționar de psihologie