Sari la conținut

Anxietate și atașament: fundamentare științifică – noțiuni introductive

Repere generice în dezvoltarea emoțională a copilului

Universalitatea emoțiilor este un fapt incontestabil, încă din primii ani de viață copilul experimentând diverse emoții determinate de relațiile cu mediul, și în mod expres cu părinții. Astfel, dezvoltarea sa emoțională se va baza pe modul în care părinții vor ști să îi transmită setul afectiv, emoțional, de care are nevoie pentru a exista ca ființă umană. Copiii au nevoie permanentă de atingeri, de tandrețe, gesturi care le comunică faptul că sunt iubiți, acceptați.

Copilăria mică este perioada de vârstă în care emoțiile se vor desprinde treptat de momentul imediat, deoarece copilul începe să memoreze și să anticipe satisfacțiile și frustrările trăite sau posibile. Trăirile sale sunt totuși volatile, copilul este încrezător și temător, schimbător și constant, în același timp.

Între 1-3 ani, emoțiile copilului sunt situative, legate strict de context, sunt instabile, capricioase, relativ superficiale, au puternice componente organice, dar se pozitivează progresiv, devenind din ce în ce mai bogate și variate. Contactul mai profund cu realitatea determină o selectivitate mai mare în relațiile cu cei din jur, copilul începând să aibă preferințe și să simtă o nevoie mai mare de protecție și dragoste din partea părinților, în special. În acest context se dezvoltă atașamentul și nevoia de apartenență.

Preșcolaritatea este marcată de apariția sentimentelor morale, intelectuale, estetice. Apar rușinea, sentimentele de prietenie și colegialitate, apartenența la colectivitate, curiozitatea și mulțumirea când aceasta îi este satisfăcută. O dată cu înscrierea la grădiniță, copilul va investi afectiv și alte persoane cu care interacționează: educatoarea, colegii. Tot acum începe să refuze să mai fie alintat, plânge mai puțin. Rușinea față de acțiunile sale aduce cu sine și sentimentul de vinovăție. Se simte vinovat atunci când a făcut o faptă despre care știe că nu este acceptată. Se instalează, treptat, conștiința morală.

Vârsta preșcolarității mai este și vârsta la care, conform teoriei psihanalitice, ne aflăm în fața identificărilor cu părinții și a trăirii geloziei, furiei și vinovăției față de dorințele posesive de a avea, pe rând, părinții numai pentru sine, concomitent cu fantasma de a-l exclude pe celălalt.

Este un stadiu marcat de ambivalență afectivă pronunțată, care se exprimă prin diverse comportamente ce trădează tensiune, neliniște, angoasă.

În școlaritatea mică, copilul va tinde către a exprima mai puțin din propriile emoții și dispoziții, le va controla, însă se îmbogățește universul afectiv cu sentimente mai complexe, sporesc sentimentele față de propria familie, chiar dacă le va exterioriza mult mai puțin. La școală se va bucura intens atunci când activitățile sale sunt încununate de succes și este lăudat pentru acestea, dar în același timp este rușinat atunci când greșește sau se simte intimidat când nu este pregătit pentru un anumit răspuns. Se simte valorizat când părinții se mândresc cu el sau când învățătoarea îi acordă calificative foarte bune.

Anxietatea

Anxietatea este un fenomen afectiv dominant în copilăria mică, ce derivă din neputința pe care o resimte copilul în fața stimulilor externi și din stringența propriilor trebuințe.

Anxietatea se bazează pe capacitatea copilului de a conștientiza faptul că părintele este cel care îi oferă siguranță și securitate emoțională, dar și pe capacitatea de a distinge familiarul de nefamiliar și poate constitui un semn al maturizării intelectuale și emoționale a copilului. Atunci când mama pleacă sau dispare din raza sa vizuală, copilul se simte complet pierdut, abandonat într-o lume mare și necunoscută, plină de neprevăzut. Treptat, primind alinarea și securizarea părintelui, copilul va conștientiza că acesta se va întoarce la el și că-l va iubi în continuare, chiar dacă, momentan, nu este fizic lângă el. Se va produce o conștientizare și o interiorizare a unui continuum fizic și emoțional, absolut necesar evoluției armonioase a copilului.

La sfârșitul primului an, atunci când copilul se confruntă cu o situație nesigură, copilul se va uita întotdeauna la chipul mamei sale, pentru a se asigura că totul este în ordine, că este în siguranță. Căutarea expresiei emoționale a mamei, raportarea acesteia la situația prezentă, constituie o racordare emoțională și acțională, a unuia la celălalt. Deși este un fenomen natural al dezvoltării, separarea prelungită, de lungă durată, poate determina, la copil, grave perturbări emoționale și de personalitate.

Atașamentul

Atașamentul constituie baza pentru toate relațiile ulterioare și un puternic predictor pentru dezvoltarea armonioasă a copilului și a adultului.

Atașamentul constituie un indicator extrem de important în maturizarea psihosocială a copilului. Se exprimă ca o legătură durabilă, de protecție, iubire și securitate, ca sursă puternică de confort și echilibru emoțional, cu rol de prototip pentru relațiile următoare din viața individului.

Atașamentul este o relație afecțională pe care ne-o formăm față de cineva și care persistă în timp și spațiu, în condiții de proximitate și contact, o relație afectivă preferențială, selectivă, ce se stabilește cu una sau mai multe persoane de referință.

La copiii mici, aceasta implică apropiere și semnalizare. Siguranța pe care o produce atașamentul părinte-copil este considerată o parte importantă a dezvoltării emoționale și sociale a copilului. Această siguranță este mai consistentă după vârsta de doi ani. Calitatea atașamentului derivă din interacțiunile pe care le are copilul cu părinții, de stres și circumstanțele familiare.

Sursa: Evaluarea și intervenția clinică la copil în tulburările emoționale: tulburările de anxietate și tulburările de atașament; Conf. univ. dr. Florinda Golu, psiholog clinician principal; Psih. Clinician dr. Adriana Mihaela Stoica