Alzheimer

Demență presenilă descrisă pentru prima oară, în 1906, de către A. Alzheimer, care începe pe la 55 de ani, caracterizându-se printr-o deterioare progresivă și globală, fiind produsă de o atrofiere cerebrală difuză și având două caracteristici pe plan histopatologic: cromatoliza totală a celulelor nervoase, în care urmele argentice arată o rețea puternic colorată (degenerescență neurofibrilară); frecvența unor plăci speciale argirofile, numite „senile”.

Din punct de vedere clinic, debutul este lent, insidios, progresiv, adesea greu de precizt cronologic. Este marcat printr-un deficit mnezic global care se agrvează lent, fără fabulație și fără falsă recunoaștere (în acest stadiu) și printr-o dezorientare spațială dintr-o dată destul de intensă. Încă din acest stadiu, se observă un deficit mental global. Activitatea psihomotoare este încetinită, fiind însoțită de o apatie progresivă și indiferentă, nuanțată uneori de izbucniri de mânie sau de anxietate.

În perioada de stare, care nu survine decât după câțiva ani, demența este profundă, masivă, afectând atât înaltele funcții intelectuale, judecata, abstracția, sinteza, cât și funcțiile elementare. Memoria este considerabil alterată, cu un deficit global care vizează funcțiile de fixare și de rememorare.

În perioada terminală maladia evoluează spre o stare demențială profundă cu apragmatism și ramolisment complete, apariția unor comportamente arhaice (reflex oral, bulimie) și diminuarea progresivă a jargonofaziei ducând spre un mutism total. Cașexia (slăbire externă) însoțește atunci starea grabatară, iar moartea survine în cursul unei afecțiuni intercurente și a unor complicații de decubit (secare, afecțiuni pulmonare).

Evoluția durează între doi și cinci ani, în puține cazuri mai mult de zece ani.

Îmbătrânirea progresivă a populației occidentale a făcut ca această redutabilă afecțiune, pentru care, prin urmare, nu există o prevenție posibilă, să fie din ce în ce mai frecventă.

Accesați: Dicționar de psihologie