Meniu Închide

Alegeri bune și moduri de gândire

Orice alegere este cea mai bună alegere din acel moment. Este cea care v-a satisfăcut pe moment nevoile și dorințele.

Acest articol este despre alegeri bune și alegeri pe care noi le considerăm mai puțin bune. Ideea este că avem tendința de a ne acuza și a ne învinovăți pentru toate lucrurile pe care le-am făcut în viață când, de fapt, trebuie să înțelegem faptul că toate alegerile pe care le-am făcut au fost cele mai bune de la acel moment.

Articolul va fi scris din perspectivă psihanalitică.

Avem moduri diferite de a gândi lucrurile. Toată literatura le-a dezbătut.

  1. Principala diferență s-a făcut între emoție și rațiune. Emoția reprezintă tot ceea ce noi simțim, iar rațiunea tot ceea ce știm. În mod clasic, cele două sunt reprezentate de inimă și de creier. Ambele sunt importante, iar împăcarea lor reprezintă o importantă idee de echilibru în viață.
  2. O diferențiere importantă a făcut-o Freud, între principiul plăcerii și principiul realității. Dacă principiul plăcerii slujește, așa cum ne spune numele, plăcerea, și dorește împlinirea imediată a dorințelor, principiul realității se referă la amânarea plăcerii pentru a putea beneficia de ea mai târziu, când contextul este mai favorabil.
  3. Tot Freud a venit cu tipurile de evoluții psihosexuale. El a pornit de la stadiul oral, a continuat cu cel anal, apoi cu cel falic și apoi cu cel genital. Acestea toate sunt moduri de a relaționa cu lumea, iar mulți autori (un aport important fiind cartea „Copilărie și societate” a lui Erik Erikson) au dezvoltat teorii în jurul acestora.
  4. Un aport important l-a adus Melanie Klein. Ea a vorbit despre două principale poziții pe care lumea le trăiește (atenție, nu le depășește niciodată) ținând cont de diferitele contexte de viață. Pe de-o parte a descris poziția schizo-paranoidă, o poziție în care omul vede lumea doar în materie de cel mai bun și cel mai rău (ideal și persecutor) și poziția depresivă, în care omul poate să conștientizeze și să simtă faptul că o persoană este în același timp și bună și rea.
  5. Emoție vs rațiune

Ambele părți ale sufletului ne însoțesc încă de la începutul vieții. Ne naștem cu o dorință foarte mare de a fi iubiți și prin iubire învățăm din ce în ce mai multe lucruri. Se cunoaște din literatura de specialitate faptul că tulburările emoționale, îndeosebi cele care își au originea la vârste cât mai fragede, sunt responsabile și vin la pachet cu deficiențe cognitive. Un exemplu întâlnit la fiecare pas este cel al autismului infantil. Autismul este o tulburare care își are originea la nivelul separării de mamă, al simbiozei și are o legătură foarte importantă cu exprimarea agresivității față de aceasta. Datorită dinamicii psihice, copilul ajunge să se retragă din lumea externă în lumea sa și, odată cu retragerea lui, își retrage și interesul față de aceasta. Pe plan cognitiv, el nu mai dorește să primească nimic de la lume, punând un scut între el și lume, iar toate cunoștințele lovindu-se de acest zid.

Alegem inima sau creierul? Ideal ar fi să le alegem pe ambele, să le ascultăm și să le împăcăm în toate deciziile noastre. În funcție de experiențele pe care le-am trăit, fiecare dintre aceste două organe încearcă să ne păcălească. Inima își ascunde dorințele în spatele creierului atunci când ne convingem că merită să acordăm și a 50-a șansă partenerului după ce acesta ne-a înșelat „deoarece nimeni nu este perfect, nu?”. Creierul atunci când se satură își ascunde inima și o încuie undeva în interior, astfel că părem a fi „de piatră” sau „cu sânge rece”. Războiul continuă și, așa cum știm, niciodată războiul nu a adus nimic bun. În cel mai bun caz va fi doar o stare de confuzie.

Din punct de vedere clinic, cel mai important mecanism de apărare care are legătură cu discuția noastră este izolarea afectului, o defensă specifică tulburării obsesionale. Datorită experiențelor negative trăite în legătură cu propriile sau afectele persoanelor importante, ajungem să ne temem de propriile sentimente. Ne este frică de propria agresivitate, care poate distruge tot în calea noastră dacă este dezlănțuită, ne temem de propria iubire pentru că aduce după sine durere și rănirea celor dragi, ne temem să spunem ceea ce simțim pentru că sentimentele nu sunt primite de către cei din jur și așa mai departe. Așa că închidem aceste sentimente. Le punem în cutie și uităm cutia, undeva într-un colț al camerei și ne purtăm de parcă nu ar fi acolo. Lăsăm partea emoțională și folosim din ce în ce mai mult partea rațională pentru a suplini lipsa. Izolăm partea emoțională, dar ea trimite în continuare semnale de ajutor. Aflăm prin vise, prin greșeli pe care le facem sau poate prin simptom faptul că o parte din noi suferă.

Avem de-a face în cadrul luptei dintre emoție și rațiune cu o confuzie. Cealaltă parte a monedei este cea a unui clivaj sănătos sau o acceptare a emoției. Clivajul sănătos este reprezentat de faptul că în momentele în care trebuie să luăm o decizie bazată pe rațiune (de exemplu în armată) o luăm fără a afectați de empatie foarte puternic. De asemenea, dacă avem o problemă în cuplu, nu luăm decizia doar bazându-ne pe emoții, ci ținem cont și de rațiune. De asemenea, nu ne temem de sentimentele noastre și le exprimăm cu ușurință atunci când este cazul. Suntem persoane sănătoase și putem apela la ambele tabere oricând avem nevoie.

  • Plăcere vs realitate

Principiul plăcerii versus principiul realității este probabil una dintre teoriile cele mai cunoscute despre care știm că a vizionat-o Freud. El a vorbit despre această diferență ca fiind diferența dintre personalitatea infantilă și cea matură. Copilul se naște dominat de principiul plăcerii. El se naște într-o stare de narcisism și este important de observat aici egocentrismul lui (așa cum ne vorbește și Jean Piaget). Egocentrismul copilului, faptul că el consideră că totul se învârte în jurul lui este o definiție foarte bună a principiului plăcerii. Din moment ce totul se învârte în jurul lui, el merită să primească mereu ceea ce dorește. Nu vrea să audă de nicio amânare, TREBUIE să primească ACUM. Sunt sigur că situația este destul de cunoscută și vă lasă ecouri în minți și cu toții am văzut sau chiar avem astfel de copii. Secretul îl constituie frustrarea. Frustrarea are caracter de traumă, dar în cantități mici este productivă. Când copilul vrea acum să fie hrănit cu biberonul, cel mai greșit lucru este ca mama să alerge în viteza cea mai mare până la el să îi dea sticla. Poate doar mama ar face asta în toată viața lui. A-l învăța așa este un mod periculos și naiv de a privi lumea. Frustrarea optimă reprezintă frustrarea care este prea slabă pentru a lăsa urme permanente, dar care îl ajută pe copil să crească. Este acel moment în care mama nu aleargă către copil pentru a îi da sticluța cu lapte, dar ajunge, îi dă laptele și îl liniștește. Astfel îi arată că dorința lui poate aștepta, că nu toate dorințele lui se împlinesc pe loc și că faptul că nu primește atunci ceea ce își dorește, acest lucru nu îl omoară. Din contră, îl întărește.

Astfel se pun bazele principiului realității. Principiul realității ne spune faptul că realitatea este diferită de ceea ce ne imaginăm noi, iar dacă în mintea noastră de copii ar trebui să primim tot ce ne dorim imediat, în realitate trebuie să mai așteptăm. Ideea este că nimic nu vine dintr-o dată. Pentru toate lucrurile pe care le avem trebuie să muncim, iar rodul acestor lucruri muncite se vede după o perioadă mai lungă de timp. Principiul realității ne spune că nu ne putem satisface dorințele imediat, ci trebuie să așteptăm, iar această așteptare nu ne ucide.

O persoană matură care încă funcționează preponderent folosind principiul plăcerii este acea persoană care, asemeni unui copil, vrea să se întâmple totul atunci când bate din picioare. Atunci când el dorește ca oamenii să îi răspundă la telefon, ei răspund la telefon. Dacă nu răspund oamenii la telefon exact în acel moment, el este supărat și îi consideră persoane nedemne de încredere, persoane rău intenționate.

  • Stadii sexuale infantile vs mature

Probabil cea mai contestată și mai discutată teorie a lui Freud este cea a stadiilor psihosexuale. Stadiile psihosexuale sunt etape prin care trece copilul în dezvoltarea sa. El începe în stadiul oral. Acest lucru înseamnă că în cadrul acestui stadiu, gura este cea care este folosită cel mai mult la relaționarea cu mediul și la satisfacerea propriile dorințe. Copilul suge și astfel devine liniștit, mănâncă și apoi merge la culcare, mușcă din sân, astfel își exprimă agresivitatea, adoarme cu sânul în gură sau pur și simplu bagă jucăria preferată în gură pentru a vedea cum este. Toate acestea sunt moduri prin care cel mic vede cum este lumea din jurul său. De asemenea, aceasta este etapa în care el primește sau respinge ce se oferă de către mediul din jurul lui, în mare parte mama. Este etapa în care copilul este cel mai dependent față de mediu. Acest stadiu creează personalități dependente.

 A doua etapă, care apare în jurul vârstei de un an de zile este etapa sadic – anală. Se numește așa deoarece capacitatea de relaționare și de satisfacere a copilului se învârte în jurul zonei anale și există un interes pe care îl afișează copiii în materialele fecale. Aici cel mic descoperă un lucru important: din el poate ieși un anumit lucru numit caca pe care el îl consideră fie cadou, fie armă. Cine nu a văzut un copil care i-a arătat mamei sale cu mândrie ce a făcut sau care nu și-a pus întrebări despre caca? De multe ori, părinții, speriați de acest interes pe care îl arată copiii față de materia fecală, îi ceartă și îi obligă să se grăbească la toaletă sau să treacă cu vederea astfel de „nimicuri”. Ceea ce nu se știe este că cei mici au o anumită plăcere în excreție, dar cel mai important în această fază este că apare un conflict ce ține de control în ceea ce privește părinții și copilul. Acum este momentul în care copilul are un cuvânt de spus împotriva lor. El poate spune, așa cum și vedem de multe ori, „nu vreau” atunci când părinții îl grăbesc să facă treaba mare. Sau avem cazul în care părinții îl grăbesc să facă treaba mare, el spune că nu mai face nimic, ca apoi să facă pe el în timp ce este cu părinții. Acest stadiu este cel care dă naștere oamenilor avari, care vor să țină în ei tot ce au ei mai de preț, să nu dea nimănui, încăpățânați, care nu fac niciodată cum li se spune și a celor care au o problemă cu autoritatea.

Etapa următoare este cea falică. După teoria lui Freud, în această etapă copilul descoperă diferența dintre sexe și se raportează la această diferență din perspectiva penisului. Fata se simte în inferioritate deoarece ea nu are un penis și astfel apare invidia de penis, iar băiatul se teme ca nu cumva să aibă soarta fetei pe care o percepe ca având un penis tăiat, astfel trăind angoasa de castrare. Această etapă este marcată de lupta pentru putere și de complexul lui Oedip: fata dorește să ajungă asemeni mamei și să îl cucerească pe tată, iar băiatul dorește să ajungă la fel de potent ca tatăl și să o cucerească pe mamă. Oamenii blocați în această etapă de dezvoltare sunt oameni cărora le place foarte mult competiția. Ei trăiesc mereu în competiție și orice persoană de același sex ca și ei este tratată ca un rival. Ei se simt dezamăgiți în momentul în care rivalul nu este învins și fac tot posibilul să îl învingă pe orice cale. De asemenea, aceste persoane sunt persoane care se îndrăgostesc de persoane cu un statut superior, asemeni modului în care percepeam părinții atunci când eram mici.

Aceste trei stadii sunt corespunzătoare pentru diferite tipuri de persoane. Pentru stadiul oral, putem vorbi despre persoane care sunt dependente. Fie că discutăm despre persoane dependente de droguri, de alcool, de muncă sau de alte persoane, ele își au originea în stadiul oral. Asemeni copilului dependent de sânul mamei, persoanele care gândesc în acest mod dependent nu pot trăi fără obiectul dependenței lor. În ceea ce privește persoanele care gândesc prin lentilele stadiului anal, ele sunt persoane care sunt avare în primul rând. Pe de altă parte, ele sunt persoane care vor mereu să fie în control. Îi putem găsi drept acei șefi pe care îi detestăm că ne forțează mereu să facem cum vor ei pentru că au dreptate sau în multe cazuri dintre persoanele ce lucrează în instituții ce se bazează pe ierarhii, de exemplu armata. În ceea ce privește personalitățile falice, ei sunt oamenii care adoră concurența. Au o slujbă care presupune concurență și tind să depășească adversarul și să le fure premiul. Problema este că peste tot ei văd adversari și este permanent o întrecere.

O persoană matură care a depășit aceste stadii cu bine și care a ajuns astfel în stadiul genital poate să folosească în activități social-creative orice pulsiune neacceptată. Persoana ce gândește potrivit funcționării în stadiul genital poate tolera o mulțime de lucruri pe care alții nu le pot tolera, de exemplu inegalitatea (când un om are mai mult și el are mai puțin), autoritatea, nevoia de control a altor persoane, persoanele ce se află mereu în competiție etc… Pentru depășirea acestora este foarte important ca copilul să fie ajutat, să fie lăsat să experimenteze într-o anumită măsură plăcerile pentru ca apoi să i se explice cu calmitate ce este bine și ce este rău.

  • Pozițiile schizo-paranoidă vs depresivă

Psihanalista care a teoretizat aceste două poziții este Melanie Klein, o psihanalistă cunoscută drept cea care a înființat școala psihanalizei relațiilor de obiect. În urma cercetărilor sale, ea a observat faptul că cei mici de până în 1 an de zile se nasc și experimentează poziția schizo-paranoidă. Acest lucru se referă la faptul că în momentul în care copilul este mic și abia scos din pântecul mamei, el simte senzații de plăcere (căldură, prezența mamei, hrana, sunete liniștitoare etc.) și senzații de neplăcere (frig, absența mamei, absența sânului, zgomote etc.). El raportează totul la mamă, deoarece ea este cea care îi oferă lui în mare parte totul, ea este lumea lui. Așa că atunci când ea este, ea reprezintă o mamă bună și copilul se simte plin de viață, iar când ea lipsește, ea este percepută ca fiind o mamă rea, groaznică, care îl distruge pe copil prin absența ei iar copilul își simte amenințată existența. Această viziune de alb – negru este numită poziție schizo – paranoidă și este asociată des cu tulburarea de personalitate borderline.

În timp, pe măsură ce obține și constanța obiectului, copilul apropie cele două imagini ale mamei bune și rele și își dă seama că este una și aceeași persoană. Acum el se află la o răscruce și își dă seama că persoana de care el depinde, care l-a hrănit și pe care a iubit-o cel mai mult este aceeași persoană căreia atunci când ea lipsea sau el se simțea rău, îi dorea răul și o ura. În acest moment, agresivitatea lui amenință iubirea. Rezolvarea o constituie faptul ca iubirea să fie mai puternică decât ura. Iubirea pe care mama i-a purtat-o a fost păstrată înăuntru și s-a adunat, la fel cum s-a întâmplat și în cazul agresivității. Dacă iubirea este mai puternică, copilul poate avea încredere în puterea iubirii și cu ajutorul acesteia poate trece peste toate dorințele sale rele. Mai mult decât atât, el poate descoperi faptul că mama sa este o persoană întreagă, cu bune și cu rele și la fel este și el. Acest lucru înseamnă că sunt separați, iar fiecare poate avea relații separate unul de celălalt, cum ar fi mama cu tata și nu mama este o proprietate a copilului fără de care să nu poată trăi.

Pe de altă parte, dacă iubirea nu este chiar atât de puternică, poate da naștere unui conflict de ambivalență. Asta înseamnă că cel mic se va teme de propria sa agresivitate, pe care o va percepe drept distructivă și va avea o problemă referitor la exprimarea acesteia în viața de zi cu zi. Pe de altă parte, chiar dacă el va încerca să treacă peste toată ura sa, aceasta încă va exista în el și va amenința să distrugă toate relațiile sale de iubire. El va ajunge să și iubească ceea ce urăște și să și urască ceea ce iubește.

În cazul persoanelor aflate în poziția schizo-paranoidă, ele gândesc preponderent în alb și negru. Lumea este fie minunată și soarele sus pe cer, fie lumea este contra lor și totul este ploios. Aceeași persoană care acum poate fi văzută ca fiind o persoană minunată și care ajută, la primul mic refuz, prima șovăială, ea va fi percepută ca un dușman periculos. Gândirea acestor persoane este caracterizată de faptul că nu se pot îmbina aspectele pozitive și cele negative. Nu pot fi atribuite aceleiași persoane.

Privind persoanele aflate într-un conflict de ambivalență, aici avea de-a face cu cei care se tem de dependența de anumite persoane importante din viața lor. Aici vorbim despre persoanele cărora le este teamă să se implice atât de mult într-o relație în care ei doresc, din teama că el va strica tot ceea ce este frumos. Vorbim de persoanele care se consideră superioare altora pentru că asta înseamnă că nu sunt la mâna lor. Sunt persoane care se feresc de vinovăție, deoarece a fi vinovat înseamnă să conștientizezi că ai făcut rău unui lucru pe care îl iubești. 

Fiecare întâmplare pe care o trăim, fiecare lucru pe care îl simțim, rezonează cu ceva din noi. Dacă mergeți pe stradă și vedeți un copac căzând, vă puteți gândi fie că acel copac putea să fi omorât pe dumneavoastră (poziție schizo – paranoidă), fie la faptul că acum parcul a rămas fără niciun copac (stadiul falic), fie la faptul că este murdar acel copac (stadiul sadic – anal), fie la faptul că nu mai are cine să îl hrănească acum (stadiul oral) sau la orice altceva. Experiența noastră ne modifică prezentul și ne modelează viitorul.

Gândurile pe care le-am avut la un moment dat, gândurile pe care le avem acum, sunt gânduri care provin din dezvoltarea noastră. Ele reprezintă versiunea cea mai optimă a dorințelor, a nevoilor, a modului de a gândi, a tot ceea ce reprezentam noi cândva sau ce reprezentăm acum.

Tiberiu Seeberger – psihoterapeut psihanalist

Tel: 0760/615.143

https://seeberger.ro/