Terapia cognitivă a tulburărilor de personalitate. Aaron T. Beck, Denise D. Davis, Arthur Freeman
Fragmente
Pentru a pune un diagnostic de tulburare de personalitate, conform definiției tulburării de personalitate din DSM-5, trebuie ca persoana să manifeste un tipar de comportamente și stări interioare (de exemplu, gânduri, sentimente, motivații) care a început relativ devreme în viață (fie în timpul adolescenței, fie în primii ani ai perioadei de adult), rămâne consecvent pe parcursul timpului, este rigid în contexte diferite și îi cauzează persoanei probleme semnificative, fie în ceea ce privește starea sa emoțională, fie la nivelul funcționării (Asociația americană de psihiatrie, 2013). Un aspect important se referă la faptul că acest tipar trebuie să fie în afara granițelor a ceea ce este considerat a fi normativ în cadrul culturii persoanei respective. În plus, persoana trebuie să manifeste acest tipar în cel puțin două din patru arii potențiale, printre care interpretarea experienței, sentimentele, funcționarea în cadrul relațiilor și gestionarea impulsurilor. La fel ca în cazul tuturor afecțiunilor mintale, este necesar ca tiparul de simptome să nu poată fi mai bine explicat de altă tulburare.
DSM-5 recunoaște 10 diagnostice oficiale de tulburări de personalitate, grupate în trei clustere. Clusterul A, cel referitor la tipurile „ciudate sau excentrice”, include tulburările de personalitate paranoidă, schizoidă și schizotipală. Clusterul B este compus din tulburările de personalitate antisocială, bordeline, narcisistă și histrionică, care sunt descrise ca fiind „dramatice, emoționale sau haotice”. Clusterul C este descris ca fiind cel al tipurilor „anxioase sau temătoare” și cuprinde tulburările de personalitate evitantă, dependentă și obsesiv-compulsivă (Asociația americană de psihiatrie, 2013, p. 646). În DSM-5, categoria de diagnostic care anterior se numise „tulburare de personalitate fără alte specificații” a fost înlocuită de două entități diagnostice: „tulburare de personalitate nespecificată”. Ambele categorii sunt menite să îi cuprindă pe acei indivizi care îndeplinesc criteriile generale pentru o tulburare de personalitate, dar care nu îndeplinesc criteriile tehnice pentru vreun diagnostic specific. Diferența principală dintre ele constă în faptul că prima categorie este folosită atunci când clinicienii intenționează să ofere informații suplimentare cu privire la motivul pentru care pacientul nu îndeplinește criteriile pentru nicio categorie în parte, specificând, de exemplu, „trăsături mixte de personalitate”. La cea de-a doua se apelează atunci când nu se intenționează oferirea unor astfel de informații.
Sullivan și Bongar (2009) sugerează că o evaluare clinică temeinică se axează cel puțin asupra tulburărilor psihiatrice și a factorilor care precipită suicidul – cum ar fi lipsa de speranță, suferința psihologică, pierderi recente, abuzul de substanțe, accesul la arme de foc și insomnia. Printre factorii suplimentari care ar trebui evaluați se numără potențialul de vătămare, istoricul de traume, schimbări la nivelul statusului mintal și potențiale situații care ar putea presupune abuzul copiilor și al bătrânilor, precum și alte forme de violență interpersonală. În interviu trebuie incluse întrebări directe cu privire la ideație suicidală, comportamente, risc și factori de protecție. Ca metodă de stabilire a riscului de suicid, clinicienii se bazează în principal pe interviu clinic și observație. Totuși, testarea psihologică poate ajuta la o identificare mai precisă a riscului de auto-vătămare. Nu există o singură scală sau test care poate stabili dimensiunile riscului – trebuie utilizate orice metode de evaluare a riscului. Printre testele psihologice aplicate de regulă se numără Inventarul multifazic de personalitate Minnesota – 2 (MMPI-2; Butcher și colab., 2001) și completările recente la sistemul de comprehensiune Rorschach (Exner, 2003), care include printre indicii speciali Constelația Suicidului (S-CON) (citat în Sullivan și Bongar, 2009). Instrumentele de evaluare a suicidului, printre care Inventarul de Depresie Beck II (Beck, Steer și Brown, 1996), care evaluează nivelul de depresie și are doi itemi care vizează în mod direct tendința către suicid, și Scala Beck de evaluare a lipsei de speranță (Beck și Steer, 1993b), care evaluează gândirea orientată către viitor, motivația și așteptările, sunt folosite în mod curent și au fost stabilite ca fiind instrumente fidele și valide. Este important de menționat că unii pacienți au tendința de a dezvălui mai multe informații prin intermediul instrumentelor de autoevaluare decât în mod verbal către un clinician (Kaplan, Asnis, Sanderson și Keswani, 1994), existând totodată în mod frecvent discrepanțe între pacient și clinician cu privire la evaluarea riscului de suicid (Bewick, McBride și Barkham, 2006).
Accesați: Cărți care au schimbat percepțiile unor generații întregi
