Toți, de la leagăn până la mormânt, suntem cel mai fericiți atunci când viața noastră este organizată ca o serie de excursii, lungi sau scurte, dintr-o bază sigură oferită de figurile noastre de atașament.

La începutul lunii septembrie 1990, la vârsta de 83 de ani, John Bowlby a murit la cabana lui de vară de pe insula Skye, în Scoția — un decor potrivit pentru un om care iubea munții, pescuitul și singurătatea munților nordici. Lumea a pierdut atunci un psihiatru și psihanalist despre care puțini oameni de rând au auzit numele, dar aproape toți au trăit, fără să știe, consecințele muncii lui. Pentru că Bowlby este omul care a schimbat, în mod fundamental, felul în care civilizația occidentală își îngrijește copiii.

Ironia biografică: un copil crescut de bone

Viața lui Bowlby a început cu o paradoxală doză de propria teorie. Născut la Londra, în februarie 1907, într-o familie victoriană de clasă superioară, a fost crescut — cum era obiceiul epocii — în principal de o bonă, nu de părinți. Mama lui considera, în spiritul vremii, că afecțiunea și atenția manifestate prea des „strică” un copil.

Când Bowlby avea patru ani, bonei sale care o îngrijise și de care era profund atașat i s-a cerut să plece. Ani mai târziu, el avea să numească acel moment o pierdere echivalentă cu moartea unei mame. Această rană timpurie, la care s-au adăugat experiența internatului în Primul Război Mondial și munca sa cu copii tulburați la Londra din anii ’30, a devenit semința întregii opere a lui.

Primul material științific important a venit în 1944, cu studiul celor 44 de tineri delincvenți, în care Bowlby a observat o legătură surprinzătoare între separarea timpurie de figura maternă și ceea ce el numea „caracterul fără afecțiune” — copii capabili să hurt și să fure fără remușcare, pentru că nu învățaseră niciodată ce înseamnă o legătură sigură cu un adult.

Raportul OMS: raportul care a zguduit spitalele lumii

Punctul de basculă a venit în 1950, când Organizația Mondială a Sănătății i-a cerut să redacteze un raport despre sănătatea mintală a copiilor rămași fără familie, în Europa devastată de război — orfani, refugiați, copii din instituții. Rezultatul, publicat în 1951 sub titlul Maternal Care and Mental Health („Îngrijirea maternă și sănătatea mintală”), a devenit unul dintre cele mai influente documente din istoria psihologiei.

Teza centrală era radicală pentru vremea ei: copilul mic are nevoie, pentru dezvoltarea sănătoasă, de o relație caldă, continuă și intimă cu o figură de atașament — iar închiderea copiilor în instituții, spitale și leagăne, separată de orice legătură afectivă stabilă, le produce daune psihice grave și uneori ireversibile.

Bowlby susținea teza pe baza observațiilor lui René Spitz despre „spitalism” — copiii din leagăne care, deși hrăniți și curățați, se lăsau pradă deprimării, bolilor și chiar morții — și, mai târziu, a experimentelor inacceptabile emoțional, dar revelatorii, ale lui Harry Harlow: maimuțele nou-născute preferau „mama” de pânză moale, fără lapte, celei de sârmă care le hrănea. Dragostea nu e o perversiune a foamei, a arătat Harlow; ea e o nevoie în sine.

Reacțiile au fost fulminante. Spitalele refuzau la acea vreme accesul părinților la copiii internați, considerându-i factori de infecție și de stres. Filmele realizate de Bowlby împreună cu James Robertson — printre ele celebra A Two-Year-Old Goes to Hospital (1952), care surprinde descompunerea emocională a unui copil separat de mamă — au fost la început respinse ca „exagerate”. Apoi, treptat, realitatea a biruit: vizitele părinților au fost liberalizate, a fost introdusă practica „rooming-in” la maternități, iar spitalele pediatrice au început să permită părinților să doarmă lângă copilul internat. Astăzi, toate par evidente. Atunci erau revoluții.

De la patologie la teorie: trilogia atașamentului

Bowlby nu s-a oprit la critica instituțiilor. A construit o teorie completă, publicată în trei volume care i-au consumat deceniile de maturitate: Attachment (1969), Separation (1973) și Loss (1980). Pornind de la etologie — mai ales de la studiile lui Konrad Lorenz despre imprinting la puii de gâscă —, Bowlby a susținut că atașamentul nu e un „mod obraznic” al copilului de a-și satisface nevoile, cum spunea psihanaliza clasnică, ci un sistem comportamental biologic construit de evoluție: copilul se lipește de adult pentru supraviețuire, iar adultul este programat să răspundă.

Din această perspectivă, plânsul unui bebeluș lăsat singur nu e manipulare, ci un apel de supraviețuire la fel de natural ca foamea.

O parte esențială a edificiului a fost construită de colaboratoarea sa Mary Ainsworth, care a creat procedura experimentală numită „situația necunoscută” (Strange Situation) și a identificat stilurile de atașament — sigur, anxios și evitant (ulterior li s-a adăugat un al patrulea, dezorganizat). Fără Ainsworth, teoria lui Bowlby ar fi rămas un manifest; cu ea, a devenit știință măsurabilă.

Controverse și nuanțări

Opusul lui Bowlby nu a fost lipsit de lovituri legitime. Psihoanalistii i-au reproșat abandonarea teoriei pulsionale freudiene; unii l-au aproape excomunicat. Feministele anilor ’50–’70 au criticat ideea „monotropismului” — că mama ar fi figura unică de atașament —, acuzându-l că transformă iubirea maternă într-o datorie care închide femeile acasă. Bowlby a replicat, pe drept, că accentul cade pe calitatea relației, nu pe identitatea persoanei: tatăl, bunicii sau un educator pot deveni figuri de atașament. Psihologul Michael Rutter, în Maternal Deprivation Reassessed (1972), a nuanțat și corectat o parte din exagerările timpurii — copiii sunt rezistenți, iar privarea nu e întotdeauna ireversibilă.

Dar această capacitate a teoriei de a fi testată, criticată și corectată este exact ce i-a asigurat longevitatea. Astăzi, atașamentul e unul dintre cele mai solide și prolifice cadere din psihologie: explică de la dezvoltarea copilului până la relațiile amoroase adulte (de la studiile Hazan și Shaver din 1987 încoace) și stă la baza unor terapii întregi.

Moștenirea: de la leagăn la politică publică

Efectele muncii lui Bowlby se văd astăzi în locuri pe care nu le-a văzut niciodată:

• adopția de la vârste mici este preferată instituționalizării prelungite;
• asistența maternală și plasamentul familial au înlocuit, în mare parte, orfelinatele;
• decretul gri din România postdecembristă — care a Dus mii de copii în instituții — a devenit, parțial datorită descoperirilor lui Bowlby și ale cercetătorilor care i-au urmat, un avertisment științific global, iar studiile asupra copiilor români din orfelinate au confirmat experimental, dramatic, previziunile lui;
• părăsirea decretului gri — adică reformarea îngrijirii copiilor separați de familii — a devenit o prioritate internațională, cu politici publice construite pe teoria atașamentului.

Ultima preocupare

Cea mai frumoasă formulă a lui Bowlby rămâne, poate, o propoziție pe care a scris-o la maturitate: „Toți, de la leagăn până la mormânt, suntem cel mai fericiți atunci când viața noastră este organizată ca o serie de excursii, lungi sau scurte, dintr-o bază sigură oferită de figurile noastre de atașament.”

Pe 2 septembrie 1990, în ziua în care a murit pe insula Skye, lumea nu știa încă cât de mult îi datorează. Dar fiecare copil căruia i s-a permis să doarmă lângă mama lui în spital, fiecare copil adoptat timpuriu, fiecare adult care învață astăzi, în terapie, că merită o bază sigură de la care să plece în lume — fiecare trăiește, în parte, în universul pe care Bowlby l-a descoperit.