Sari la conținut

Terapia de interacţiune părinte-copil

Terapia de interacţiune părinte-copil

Terapia părinte-copil este o formă de intervenţie bazată pe relaţia dintre copil şi părinte, unde fiecare dintre aceştia are o percepţie asupra celuilalt. Scopul ei este să sporească în fiecare dintre ei capacitatea empatică de a înţelege nevoile şi emoţiile celuilalt şi de a schimba patternul de interacţiune disfunţional.

Principii de terapie posttraumatică prin prisma unor mecanisme de recuperare

Ca prerechizită în toate terapiile de recuperare o constituie asigurarea unui mediu de securitate atât în cadrul terapeutic cât şi în viaţa clienţilor (apud Lieberman & van Horn, 2005).  De aceea se consideră că terapia de recuperare traumatică poate avea efecte pozitive, la adult şi copii, numai după asigurarea unui cadru liber de violenţă fizică pentru cel puţin câteva luni. Când violenţa este copleşitoare, impactul este covârşitor la toate nivelele şi uneori impredictibil. Femeile agresate pot să nu identifice acurat semnalele de pericol la care sunt expuse ele sau copiii, lăsându-i pe  aceştia  într-o  stare  de  vulnerabilitate; de aceea terapeutul este nevoie să cunoască cum anume să capaciteze victimele pentru asigurarea protecţiei. Recunoaşterea impactului pe care violenţa o are asupra copiilor este deasemenea prerechizită în procesul de recuperare. Părinţii să fie conştienţi de impactul pe care îl are violenţa asupra copiilor, nu doar în atacurile directe cît şi în condiţia de martori la violenţă. Terapia părinte-copil (TPC) permite depăşirea tabuurilor în a vorbi despre violenţă, astfel terapeutul asigurând un mediu permisiv exprimării. Diferite abordări de terapie a traumei pentru copii şi adulţi abordează comune unele principii:

1.  Încurajarea reîntoarcerii la dezvoltarea normală, copingul adaptativ, angajarea în activităţi prezente şi scopuri de viitor. Se centrează pe menţinerea activităţilor zilnice şi adaptarea unor modalităţi noi de funcţionare cotidiană.

2. Asistarea în creşterea capacităţii de a răspunde în mod realist la ameninţări.

3. Menţinerea unor nivele de arousal afectiv.

Evenimentele traumatice afectează abilitatea de reglare emoţională. Evitarea, hiperarousalul, confuzia pot interfera cu stingerea spontană a condiţionării la frică, încrederea în ceilalţi şi restaurarea unui sens al securităţii. Copiii în mod special sunt expuşi la tulburări de somn, nelinişte motorie, ceea ce-i poate duce la reactivitate crescută şi agresivitate.

4. Restabilirea încrederii în senzaţiile corporale. Corpul menţine în  el  o “memorie a traumei” (van der Kolk). Unii copii care au fost agresaţi evită atingerile sau reacţioneză negativ la atingeri “bune”. Reînvăţarea atingerilor bune se poate face în context de joc sau alte activităţi.

5. Restaurarea reciprocităţii în relaţiile apropiate. Pierderea sensului securităţii este unul dintre cele mai dramatice efecte psihologice ale traumei. Ataşamentul securizant este construit pe abilitatea adultului de a răspunde adecvat semnalelor şi nevoilor copilului. Femeile bătute pot să piardă această abilitate de a răspunde adecvat nevoilor copiilor ca o consecinţă a traumei, uneori prin ignorare alteori prin exagerare a reacţiei. Copilul la rândul lui poate declanşa simptome externalizate sau internalizate care perpetuează răspunsurile maladaptative ale mamei. Terapia trebuie să se centreze asupra acelor erori în fluxul reciprocităţii, complicat uneori prin sentimentele ambivalente pe care ei le pot avea despre părintele agresor.

6. Normalizarea răspunsului traumatic. Adeseori cei traumatizaţi se tem că înnebunesc sau că ceva nu e în regulă cu ei, că sunt răi ori că nu merită să fie iubiţi. Alţi copii pot avea dorinţe de răzbunare. Terapia ajută clienţii să găsească un cadru de semnificaţii şi să valideze răspunsurile universale la traumă.

7. Încurajarea discriminării dintre retrăire şi reamintire. Terapia ajută clienţii să facă diferenţa între evenimentele, sentimentele din trecut legate de traumă şi conexiune cu prezentul, detectarea semnalelor de securitate în mediu.

8. Plasarea experienţei traumatice în perspectivă. Terapia ajută clienţii să regăsească controlul asupra propriilor emoţii care evocă trauma trecută.

TPC cuprinde următoarele componente:

1) evaluarea preterapeutică a funcţionării copilului şi familiei (1-2 sesiuni)

2) învăţarea de abilităţi de terapie comportamentală ludică (1 sesiune)

3) antrenarea abilităţilor de terapie a comportamentului prin joc (1-4 sesiuni)

4) învăţare de abilităţi de disciplinare pozitivă (4-6 sesiuni)

5) antrenarea abilităţilor de disciplinare (4-6 sesiuni)

6) evaluarea postterapeutică a funcţionării copilului, a familiei şi feedback (1-2 sesiuni)     

7) coaching și monitorizare

Nu sunt încă dovezi referitoare la eficacitatea lungimii terapiei. În mod tradiţional terapia este condusă atât timp cât e necesară din punct de vedere clinic.

Autorii au dezvoltat un manual de Codare a Interacţiunii Diadice Părinte-Copil (2004) care este un sistem de observare comportamentală menit să evalueze calitatea interacţiunii dintre părinte şi copil, adaptat pentru identificarea zonelor de disfuncţie. Sistemul permite împărţirea pe categorii şi care pot fi utilizate pentru operaţionalizare în studiile de determinare a eficacităţii asupra rezultatelor în cursul şi post intervenţie.  CIDPC este condus în trei situaţii standardizate (copilul conduce jocul, părintele conduce jocul şi strângerea jucăriilor) în care sunt codate verbalizarea (ex. folosirea etichetării), vocalizarea (ex. plângeri) şi comportamentul fizic (ex. atingeri pozitive) atât pentru părinte cît şi pentru copil – recomandat a fi utilizat pentru perioade de vârstă 3-6 ani, cu precauţie celor mai mici datorită difererenţelor în dezvoltarea limbajului. Acestea pot fi codate manual în formatul propus de autori şi înregistrate video.

Zonele care pot fi observate şi cuantificate se regăsesc, la autorii care propun manualul în următoarele categorii cu titlu de exemplificate, pentru părinţi:

1. Vorbirea negativă. Exprimarea verbală a dezaprobării faţă de copil sau ceea ce face, faţă de alegerile şi opiniile sale.

Exemple:

  • Eşti neglijent…
  • Eşti neatent…
  • Ai făcut totul aiurea…
  • Încetează să te văicăreşti…
  • Taci din gură…
  • Am să-ţi iau jucăria….
  • Pune-o jos …
  • Eşti un răsfăţat…
  • Nu ai folosit corect culorile pentru steag….

2. Comenzile directe. Sunt aserţiuni ce conţin un ordin direct pentru un comportament motor sau vocal ce părintele doreşte să fie executat de către copil.

Exemple:

  • Adună astea de pe jos…
  • Ascultă…uită-te…
  • Pune cubul mare la bază…
  • Grăbeşte-te…
  • Stai jos şi taci…
  • i-am spus să-ţi ţii picioarele la locul lor…

3. Comenzile indirecte. Este o sugestie pentru un comportament motor sau vocal care se regăseşte sau e cuprins în formularea de întrebări.

Exemple:

  • Vrei să închizi televizorul?….
  • De ce nu desenezi o casă?…
  • Aminteşte-ţi ce ţi-am spus acasă, ok?…
  • Copiii ar trebui să vorbească încet….
  • Desenează un pătrat şi colorează-l roşu, ok?…

4. Lauda. Este verbalizarea ce exprimă o judecată favorabilă a unui atribut, produs sau comportament al copilului. Poate fi generală sau cu etichetă asociată. Lauda cu etichetă spune precis copilului ce poate face pentru a primi aprobarea parentală. Lauda fără etichetă nu întăreşte în mod necesar comportamentul, însă poate ajuta la creşterea stimei de sine.

Exemple de laudă cu etichetă:

  • Ai făcut o treabă grozavă construind turnul astfel…
  • Desenul tău este foarte frumos….
  • Mulţumesc că mi-ai dat cutia…
  • Îmi place cum ai aşezat cercurile…
  • Eşti drăguţ că ai împărţit ciocolata cu mine….
  • Ai numărat excelent…
  • Bună idee ai avut să repari maşinuţa…

Exemple de laudă nespecifică/fără etichetă:

  • Bine…
  • Îmi place…
  • Eşti amabil…
  • Bună treabă…
  • Eşti o scumpică…
  • Felul cum te joci şi îl ajuţi e super…
  • Ai făcut o treabă bună, nu-i aşa?…

5. Întrebările.

a) Întrebările care solicită informaţii specifice de la un copil mai degrabă decât răspunsuri scurte (da, nu, nu ştiu), sunt întrebări informative.

Exemple:

  • Ce ţi-a adus Moş Crăciun?…
  • Unde-ţi este mintea?…
  • De ce trebuie mereu să îţi spun?…
  • Cât e ceasul?….

b) Întrebări descriptive/reflective sunt comentarii sau aserţiuni reflectate între bare, care nu necesită un răspuns propriu-zis mai mult de un da sau nu chiar dacă copilul poate da informaţii sau nu răspunde deloc.

Exemple:

  • Ştii ceva?…
  • Asta era piesa pe care o voiai?…
  • Nu-i aşa că e drăguţă păpuşa asta?…
  • Asta e culoarea verde, aşa-i?…
  • Ai să mergi către uşă?…
  • Vrei să construieşti un castel?…
  • Vezi…?

6. Afirmaţii declarative. Făcute de către părinte, poate fi o propoziţie declarativă care are acelaşi sens declarat într-o afirmaţie a copilului.

Exemple:

Copil: Porcul ăsta e gras.

Părinte: Mhm, porcul e gras.

Copil: Jocul ăsta e amuzant.

Părinte: Îţi place jocul asta.

Copil: Unde-i piesa albastră?

Părinte: Oh, albastru…

Alte categorii standardizate sunt: descrierile comportamentale, discuţiile neutre, atingerea fizică (negativă şi pozitivă). 

Pentru copii:

Discuţia negativă

Exemple:

Părinte: Adu cutia.

Copil: Ia-ţi-o singur….

Părinte: Nu ai voie să mesteci gumă aici…

Copil: Dacă nu-mi dai guma, te pocnesc…

– De ce nu mă laşi în pace?…

– Dacă nu termini cu ţipatul, am să arunc totul…

Părinte: Profesorul mi-a zis că te-ai certat.

Copil: E un mincinos…

Părinte: Nu am să te las să te duci la picnic.

Copil: Am să ies pe furiş…

Comenzile, complianţa, noncomplianţa, indisponiblitatea la complianţă, întrebările, răspunsurile la întrebări sau nonrăspunsurile, indisponiblitatea de a răspunde sunt alte categorii destinate a fi evaluate la copil și pentru interacţiunea diadică, discuţia prosocială. Atingerea negativă şi pozitivă, vocalizările (ţipete, plângerile). Categorii suplimentare considerate pentru părinte: răspunsurile la întrebările copilului, vocalizările, nonrăspunsul, indisponiblitatea de a răspunde, răspunsurile la comenzi, complianţa, noncomplianţa la solicitările copilului, indisponiblitatea pentru complianţă, etc.

Programul  se  continuă  cu  următoarele  etape  ale terapiei:  învăţarea  de abilităţi de terapie comportamentală ludică, antrenarea abilităţilor de terapie a comportamentului prin joc, învăţare de abilităţi de disciplinare pozitivă, antrenarea abilităţilor de disciplinare, evaluarea postterapeutică a funcţionării copilului, a familiei şi feedback,  coaching și monitorizare. TIPC necesită training specializat de bază în psihoterapie, o bună cunoaştere de către terapeut a neuro-psihologiei dezvoltării precum şi unele consideraţii de natură contraindicativă pentru situaţiile cu abuz la copil, aşa cum sunt ele enumerate de către Lieberman & van Horn (2005). Această terapie se utilizează în condiţii de securitate fizică şi psihologică pentru copil în viaţa reală (ca fiind primordială). Ca regulă, nu se recomandă pshihoterapia părinte-copil când violenţa domestică este în desfăşurare care pot pune copilul în situaţii de pericol. Se pot face excepţii doar în cazurile în care părintele abuziv este foarte motivat să înceteze abuzurile sub strictă monitorizare a comportamentelor.

Sursa: „1, 2, 3…Paşi în reabilitarea copilului care a suferit o traumă. Ghid pentru terapeuți”, Mighiu C. (coordonator), Benga, O., & Muntean, D., 2009, Editura Spiru Haret Iaşi.