Teoriile neuro-biologice moderne ale emoțiilor – Teoria creierului emoțional (Joseph LeDoux)

Emoția este o stare psihologică ce are patru componente: o experiență subiectivă pozitivă sau negativă, activarea unor procese mentale specifice precum evaluarea cognitivă sau informația memorată, excitare corporală și comportament deschis caracteristic.

Un număr mare de cercetări s-au centrat pe descrierea circuitului sau mecanismului de producere a emoției. La începutul secolului trecut, în cadrul uneia dintre primele teorii ale emoției, William James și Carl Lange afirmau că la apariția stimulului, primul care reacționează este corpul nostru. Astfel, noi întâi experimentăm schimbările fiziologice, interpretăm aceste schimbări și abia apoi apare trăirea emoțională.

Teoria James-Lange a fost combătută de Walter Cannon în 1927, acesta afirmând că de fapt emoția precede reacția organismului.

Practic, la apariția unui stimul stresant, întâi apare starea emoțională (emoția) și abia apoi se manifestă modificările comportamentale.

De asemenea, în urma studiilor experimentale, Cannon ajunge la concluzia că centrul emoțiilor este hipotalamusul. (Cannon, 1927)

Neurologul James Papez vorbește pentru prima dată în 1937 despre un circuit al emoției, spunând că emoţiile nu sunt iniţiate într-un singur centru cerebral. Acest circuit, cunoscut astăzi sub numele de circuitul Papez, cuprinde o serie de centri sinaptici care sunt responsabili de trăirea emoţiei şi de efectele periferice: hipotalamus – corpurile mamilari – nucleii talamici anteriori – girul cingular – hipotalamus.

Cel care a reorientat cercetarea în neurologia emoției şi a configurat rolul nucleului amigdalian în producerea emoțiilor a fost Joseph LeDoux, acesta descriindu-l ca pe un fel de ”santinelă emoţională” capabilă să blocheze cortexul. LeDoux a demonstrat că putem avea reacţii emoţionale independent de neocortex, fără nicio participare conştientă cognitivă.

Le Doux este interesat în cercetările sale de modul în care creierul uman răspunde la amenințări. El definește emoția ca o stare mentală care apare mai degrabă spontan decât prin efort conștient și este însoțită adesea de schimbări fiziologice. Le Doux afirmă că răspunsurile emoționale nu sunt întotdeauna indicatori siguri ai emoțiilor. De exemplu, oamenii pot manifesta un răspuns emoțional de frică la apariția unui stimul fără să fie conștienți de prezența stimulului respectiv și fără să trăiască emoția de frică. De asemenea, autorul spune că sistemul cerebral care controlează răspunsurile emoționale nu este același cu sistemul cerebral care controlează emoțiile. (Le Doux, 2012)

LeDoux vorbește despre două căi de producere a emoției de frică:

a) calea mai scurtă și mai rapidă de la nivelul amigdalei, care trimite semnale automate de urgență creierului și corpului și produce răspunsuri organice;

b) calea mai lungă și mai lentă de la nivelul neocortexului, care produce emoții mediate de gândire.

Autorul spune că avem nevoie de două circuite ale emoției deoarece primul ne ajută să răspundem rapid la stimuli amenințători și astfel să supraviețuim în situații extreme, în timp ce circuitul cortical produce o evaluare detaliată a semnificației emoționale a situației.

Această de-a doua cale s-a dezvoltat odată cu evoluția omului deoarece, chiar dacă răspunsul rapid este adaptativ în unele situații, în altele se obține o funcționare mai bună prin integrarea cogniției în răspunsul emoțional și prin reflectarea asupra emoției. (Le Doux, 1996)

Nucleul amigdalian are un rol determinant în procesul memoriei emoţionale, devenind depozitul unor emoţii şi amintiri cu valență emoțională.

LeDoux a demonstrat că, în timp ce hipocampusul răspunde de readucerea în conştiinţă a amintirilor clare, precise despre oameni, locuri, evenimente, nucleul amigdalian ne oferă memoria emoţională despre acelaşi aspect reamintit.

Astfel, cu cât o amintire este mai încărcată emoţional, cu atât acea amintire este mai dificil de șters, deoarece este înregistrată la nivelul nucleului amigdalian.

În cadrul procesului memoriei, nucleul amigdalian are funcția de stocare a informaţiei, în timp ce hipocampusul are funcția de a da valenţă emoţională amintirii respective. (Le Doux, 2012)