Secvenţele demersului terapeutic descrise până în acest punct, şi în particular construcţia naraţiunii despre traumă, pot fi utile în raport cu amintirile traumatice ale copilului, dar se pot dovedi insuficiente în rezolvarea unor comportamente generalizate de evitare – unii copii dezvoltând frici generalizate care interferează cu abilitatea lor de a funcţiona optim.
Este vorba despre evitarea acelor amorse ale experienţei traumatice trecute care nu ajută la securizarea copilului în prezent şi prin generalizare devin dezadaptative. Această nuanţare este esenţială, întrucât este adaptativ pentru copil să evite acele situaţii legate de traumă care reprezintă un pericol şi în prezent: de exemplu, să evite vizitarea tatălui care l-a abuzat fizic şi continuă să o facă la fiecare reîntâlnire. În schimb, este dezadaptativ, pentru un copil care a fost abuzat sexual în dormitorul din vechiul său apartament, refuză să doarmă în dormitorul din noul apartament, deoarece îi reaminteşte de experienţa traumatică.
Expunerea in vivo este un tip de intervenţie care presupune depăşirea graduală a acestui tip de evitare şi normalizarea funcţionării copilului. Intervenţia se face gradual, permiţând desensibilizarea sistematică a copilului, într-un mod similar cu cel utilizat în cazul fobiilor. Şi pentru realizarea acestui pas al programului terapeutic, este esenţială colaborarea cu părintele.
Sursa: „1, 2, 3…Paşi în reabilitarea copilului care a suferit o traumă. Ghid pentru terapeuți”, Mighiu C. (coordonator), Benga, O., & Muntean, D., 2009, Editura Spiru Haret Iaşi.