Trec printr-un moment foarte neplăcut. Mi-e greață de toate cărțile. Nu fac nimic. Mai mult ca niciodată, îmi dau seama că nu sunt bun de nimic. Simt că nu voi reuși nimic și rândurile pe care le scriu acum mi se par puerile, ridicole, ba chiar, și mai ales, absolut inutile. Cum s-o scot la capăt? Am o soluție: ipocrizia. Rămân încuiat ore întregi și lumea își inchipuie că lucrez de zor. Unii mă compătimesc probabil, câțiva mă admiră, iar eu mă plictisesc și casc, cu ochii plini de reflexe galbene, reflexele de gălbinare ale bibliotecii mele. Am o nevastă plină de viață, o ființă puternică și blândă, un copilaș care ar putea participa la un concurs și nu-mi vine deloc să mă bucur de toate acestea. Știu bine că această stare sufletească nu va dura. Îmi voi redobândi speranțele, curajul, voi face eforturi nou-nouțe. Dacă aș trage măcar vreun folos din aceste mărturisiri! Dacă aș deveni mai târziu un mare psiholog. Dar nu cred să am destulă viață în perspectivă. Voi muri prematur sau mă voi preda și voi ajunge un bețivan al reveriei.
Sursa: Jules Renard, Jurnal
