Meniu Închide

Minutul de lectură: teama de indiferenţă şi dorinţa de recunoaştere

„Când simţi că nu ai cu ce să te faci stimat de cineva, eşti la un pas de a-l urî.”  Vauvenargues

„Cea mai mare teamă pe care o am: indiferenţa. Să nu fiu uitată, să nu se mai intereseze nimeni de mine. De fiecare dată când am impresia că sunt invizibilă, transparentă în ochii celorlalţi, mă simt deja ca moartă, dinainte. Inexistentă. Când sunt necăjită şi merg prin mulţime, seara, şi nimeni – evident – nu mă priveşte, mă simt cu totul singură, mai ales iarna, când toată lumea se grăbeşte să ajungă acasă. Mi-i imaginez, pe toţi aceşti ceilalţi, întorcându-se acasă, desigur, cineva îi aşteaptă, se instalează la căldură, cineva îi întâmpină, sunt iubiţi, contează pentru ceilalţi. Dar eu pentru cine contez? Mă întorc singură acasă. În asemenea clipe numai vagabonzii, oamenii străzii, cei fără locuinţă pot fi atât de nefericiţi sau de singuri ca mine. Uneori, am viziuni ciudate: mă văd ca un atom, o particulă izolată, în jurul căreia se rotesc miliarde de alte particule, toate legate între ele prin forţe invizibile, în afară de mine, şi ele nu mă ating niciodată.”

Există şi o altă teamă decât cea a respingerii, o teamă situată în amonte de ea, mai discretă, mai puţin spectaculoasă, dar dăunătoare şi ea pentru starea noastră de bine şi pentru comportamentele noastre: cea de indiferenţă. Ce se întâmplă în noi când avem impresia că nu contăm deloc pentru ceilalţi?

Sursa: lmperfecți, liberi și fericiți. Practici ale stimei de sine. Autor: Christophe André