Dependența poate fi definită ca o nevoie excesivă de a apela la ceilalți pentru susținere, îndrumare, îngrijire și protecție ( Bornstein, 2012b). Persoanele cu TPD raportează anxietate de niveluri ridicate care se declanșează atunci când sunt nevoiți să ia decizii de zi cu zi, să inițieze sarcini sau să le ducă la bun sfârșit și atunci când se percep a fi respinși de ceilalți (Asociația americană de psihiatrie, 2013). Pentru a regla această stare de stres, ei caută îndrumare, reasigurări și susținere. Adesea, renunță la controlul asupra aspectelor de zi cu zi din viața lor, de exemplu, cerând sfaturi referitoare la ce să mănânce la micul dejun, cu ce să se îmbrace sau la ce oră să programeze o întâlnire. Ei sunt adesea neajutorați pe cont propriu. Prin urmare, faptul că cer ajutorul reprezintă o cale de a-și reduce anxietatea pe care o resimt față de sarcina de a avea grijă de ei înșiși, percepută drept foarte dificilă. În alte cazuri, comportamentele de căutare a susținerii pot fi motivate de o dorință de a obține aprobare din partea celorlalți (Bornstein, 2005; Bornstein, Riggs, Hill și Calabrese, 1996). Aprobarea socială este o sursă de recompense, prin faptul că poate da persoanei cu TPD senzația că este valoroasă și plăcută de către ceilalți. Există două seturi de convingeri centrale în modelul cognitiv al TPD – lipsa de eficacitate personală și o viziune a lumii ca fiind un loc periculos. Date fiind aceste convingeri, persoana cu TPD ajunge să se simtă vulnerabilă și devine foarte atentă la semne ale riscului din mediul său. Pe baza acestor convingeri, ajung să dezvolte o asumpție adaptativă: „Dacă am parte de susținere și protecție din partea altora, mă pot simți în siguranță”. Astfel, comportamentul de tip dependent provine din dezvoltarea și activarea convingerilor de tip dependent.
Sursa: Terapia cognitivă a tulburărilor de personalitate. Aaron T. Beck, Denise D. Davis, Arthur Freeman
