Mai multe cărți apărute recent reiau ideea că „repetiția e mama învățăturii”, stabilind că sunt necesare zece mii de ore pentru a atinge perfecțiunea. Numărul este extrapolat pornind de la observația psihologului suedez K. Anders Ericsson conform căreia, până la vârsta de 20 de ani, violoniștii cei mai buni de la Academia de muzică din Berlin vor fi repetat în medie zece mii de ore în zece ani, cu aproximativ 2500 de ore mai mult decât următorul grup imediat sub ei ca măiestrie. Abilitățile și probabil sistemele nervoase se dezvoltă prin exercițiu. Cercetări recente, în care oamenii au fost clasificați în funcție de talent, iar apoi urmăriți pentru a vedea cât de mult exersează, au arătat că timpul dedicat exercițiului contează mai mult decât talentul. David Brooks scria în New York Times: „Caracteristica principală nu este genialitatea misterioasă. Este abilitatea de a pune la punct în mod deliberat un program de exerciții dificil și plictisitor. Ne clădim prin comportament.”
Fără îndoială, această idee conține o doză considerabilă de adevăr; dacă n-ar fi fost așa, educația ar fi inutilă, iar experiența – o pierdere de timp. Mai degrabă m-aș urca într-un avion pilotat de cineva cu o experiență de zece ani decât cu cineva la primul zbor, și nimeni nu vrea să mănânce primul sufleu făcut de altcineva.
