A ne accepta aşa cum suntem reprezintă un ideal, însă fără acceptarea familiei şi a societăţii nu putem face faţă nedreptăţilor constante la care sunt supuse multe grupuri de identitate orizontală şi nu putem face reformele potrivite. Trăim vremuri de xenofobie, în care legislaţii susţinute de majoritatea parlamentarilor abrogă drepturile femeilor, ale persoanelor LGBT, ale imigranţilor ilegali şi ale săracilor. În ciuda acestei crize a empatiei, compasiunea se dezvoltă cel mai bine acasă, în familie, iar majoritatea părinţilor cu care am vorbit îşi iubesc copiii în ciuda diferenţei. A înţelege cum au reuşit să gândească senin despre propriii copii ne-ar putea motiva şi învăţa pe noi, restul, cum să facem acelaşi lucru. A privi adânc în ochii copilului tău, a te vedea în ei şi pe tine, şi ceva cu totul străin şi apoi a dezvolta afecţiune şi devotament faţă de fiecare trăsătură a sa înseamnă a reuşi să te abandonezi fără să uiţi de tine, şi asta presupune condiţia de părinte. E uimitor cât de frecvent devine realitate această reciprocitate – cât de des părinţi care credeau că n-ar putea îngriji un copil excepţional descoperă că pot s-o facă. Predispoziţia către dragoste a părintelui învinge în cele mai cumplite circumstanţe. Există mai multă imaginaţie pe lume decât ne putem închipui.
