Erau copiii plecați din pricina muncilor grele la care îi puneau părinții mereu amețiți de băutură, cei bătuți nebunește doar de dragul țipetelor pe care le scoteau, al groazei ce le dansa în priviri, copii ce-și luau lumea în cap și porneau pe străzi, convinși că oriunde viața e mai bună. Mulți dintre aceștia ajungeau în centre de plasament, unde la început aveau credința că l-au apucat pe Dumnezeu de un picior. Mai târziu însă, ajungeau să se convingă că nu e decât un alt iad, cu altfel de pedepse. De multe ori fugeau și de aici și ajungeau să doarmă sub cerul liber, scurmând prin coșurile cu gunoaie în căutarea unor resturi ce puteau fi aruncate în stomacurile mereu agitate; împrietenindu-se cu tot felul de infractori care se foloseau de ei la micile sau marile lor găinării. În scurt timp, acești copii uitau cine sunt și pentru ce trăiesc. Totul se reducea la acea gură de mâncare capabilă să potolească gheara înfometată din stomacul lipit și la înfruntarea frigului ucigător ce trecea prin zdrențele niciodată destule. Totul devenea o luptă cu lumina și întunericul, cu marile anotimpuri, cu natura însăși. Cu tot ceea ce a lăsat Dumnezeu rău sau bun pe pământ. O luptă din care nu se opreau niciodată.
