Nu sunt mulți cei ce știu. Ascultă-mă, dacă o să înveți să scrii și să citești, o să ai o preocupare, nu vei mai avea timp pentru răutățile celorlalți, spune Laura, încercând să-i capteze privirea. Asta o să-ți ocupe timpul, mintea și o să vezi că n-o să-ți mai pese. Apoi, eu o să-ți aduc cărți și-o să poți să citești singură și o să vezi cât de frumos o să ți se pară. Nici nu știi câte lucruri poți afla din cărți, nici nu știi cât de bune prietene îți pot deveni. Îți spun asta pentru că știu. În copilărie, am fost un fel de rățușca cea urâtă. Fiind mai închisă la ten, copiii mă evitau și mă făceau țigancă. Tot ce-mi doream era să fiu acceptată și să vrea să se joace cu mine. Însă nu era după ceea ce-mi doream eu. N-am avut încotro și am căutat ceva ce să pot face singură. Am învățat să citesc înaintea tuturor, așa că, atunci când m-am dus la școală, știam deja să scriu și să citesc. Viața mea a devenit cu adevărat frumoasă abia când am descoperit cărțile și minunile dintre copertele lor. Pentru că știam o grămadă de lucruri, profesorii mă îndrăgeau, mai mult decât pe ceilalți. Devenisem preferata lor. Și cum mă descurcam bine la școală, încet-încet copiii m-au vrut dintr-odată în preajma lor: să-i ajut la lecții, să le spun la lucrări. M-am apropiat de câțiva, dar n-am avut încredere în ei. Am știut cumva că vin spre mine doar pentru că le eram de ajutor. Că așa cum au venit, așa pot să și plece. Fără nici un cuvânt. Adevărul este, draga mea, că lecturile mi-au fost cele mai bune prietene. Cărțile au fost lângă mine și când mi-a fost bine și când mi-a fost rău. Cărțile nu m-au părăsit niciodată. Ele m-au ajutat să rămân întreagă.
