Sari la conținut

Minutul de lectură: ideea că depresia a avut cândva o funcţie utilă

Ideea că depresia a avut cândva o funcţie utilă pe care n-o mai are – că este, de fapt, o relicvă – a reieşit din numeroasele noastre reacţii emoţionale reziduale. Aşa cum a subliniat psihologul Jack Kahn, „oamenii nu încearcă o spaimă firească în faţa primejdiilor reale, cum sunt automobilele şi prizele de curent, ci-şi pierd vremea şi energia temându-se de păianjeni şi şerpi inofensivi” – animale de care ar fi fost util să ne temem în alte timpuri şi în altă etapă a dezvoltării noastre ca specie. Urmând acest tipar, depresia se grupează adesea în jurul a ceea ce pare cu totul lipsit de importanţă. Anthony Stevens şi John Price au propus teoria că o anumită formă de depresie e necesară pentru formarea societăţilor de nivel primitiv. Cu toate că organismele inferioare şi unele mamifere superioare, cum este urangutanul, sunt singuratice, cele mai multe animale evoluate formează colectivităţi, care le oferă o mai bună apărare faţă de animalele răpitoare, acces mai bun la resurse, mai mari şanse de reproducere şi perspectiva vânătorii în comun. Nu există îndoială că selecţia naturală a favorizat colectivitatea. Impulsul către colectivitate este extrem de puternic la oameni. Trăim în societăţi şi cei mai mulţi dintre noi se bazează mult pe simţul apartenenţei. A fi plăcut de ceilalţi este una dintre cele mai mari plăceri ale vieţii; a fi exclus, ignorat sau nepopular în vreun alt fel este una dintre cele mai rele trăiri pe care le putem avea.

Sursa: Demonul amiezii. O anatomie a depresiei, de Andrew Solomon