Depresia o taie de-a curmezişul, peste limitele de clasă, tratamentele depresiei însă nu. Aceasta înseamnă că cei mai mulţi dintre oamenii care sunt săraci şi depresivi rămân săraci şi depresivi; de fapt, cu cât rămân mai mult săraci şi depresivi, cu atât devin mai săraci şi mai depresivi. Sărăcia e deprimantă, iar depresia sărăceşte, ducând la disfuncţii şi izolare. Umilinţa sărăciei este o relaţie pasivă cu soarta, o stare în care oamenii cu putere evident mai mare apelează imediat la tratament. Oamenii săraci depresivi se simt cu totul neajutoraţi, atât de neajutoraţi, încât nici nu caută, nici nu acceptă sprijin. Restul lumii se disociază de oamenii săraci depresivi, şi ei înşişi se disociază: pierd acea calitate foarte umană a liberului-arbitru.
Sursa: Demonul amiezii. O anatomie a depresiei, de Andrew Solomon
